„Ultima gară”, de Jay Parini
Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2022
Traducere din engleză de Luana Schidu
Viaţa nu este o glumă, şi nu avem dreptul să-i dăm cu piciorul dintr-un capriciu. Iar a o măsura prin lungimea timpului este de asemenea neînţelept (p.238)
Cine nu s-a lăsat, măcar pentru o clipă, prins în mrejele inocentelor poveşti de dragoste şi ale balurilor fastuoase de la curţile cnejilor şi ţarilor Rusiei, sau nu a tresărit în faţa acelor instantanee desprinse deopotrivă din lumea filmului şi din cea a unui război cât se poate de adevărat? Ca un răspuns pragmatic adus unor astfel de vise, timpul ne dezvăluie neîncetat o lume propulsată, fără prea multe explicaţii şi drepturi la replică, sub norul greu şi acaparator al ştirilor terifiante şi senzaţionale, care par să ne lase pe toţi blocaţi în noianul întrebărilor fără de răspuns. La un pol relativ opus, aflăm diverse scrieri care, poate mai mult ca niciodată, tind să ne reamintească faptul că fiecare istorisire plăsmuită odată are menirea de a se repeta la nesfârşit, pentru a ne trezi şi a ne (re)deschide calea spre acel tărâm unde totul este posibil, unde fiecare lacrimă va da naştere unor binefăcătoare picături de lumină.
O astfel de lecţie se desprinde şi din paginile romanului Ultima gară, care, asemenea altor ficţiuni ţesute în jurul unor întâmplări certificate ca fiind absolut reale, ne îngăduie să trecem dincolo de graniţa primei coperţi şi să pătrundem într-o lume care pare să semene cu cea de astăzi, chiar dacă cei ce scriu povestea au trăit cu mai bine de un secol în urmă. Nu mică ne va fi, poate, mirarea când vom descoperi că cel ce-o străjuieşte este însuşi Lev Tolstoi, cel care, la vremea rânduită, ne-a invitat pe fiecare să descoperim acele pagini nemuritoare scrise în vreme de Război şi Pace sau să devenim martori statornici la drama Annei Karenina, iar acum se transformă la rându-i într-un personaj tot atât de nemuritor ca cele cărora le-a dat viaţă.
Dublat parcă de vocea scriitorului american Jay Parini, Tolstoi, ajuns acum la vârsta de 80 de ani, pare să dea la o parte mantia strălucitoare a creatorului şi să redevină om, plătind preţul greu al înţeleptului care, obosit de zgomotele mult prea asurzitoare ale acestei vieţi, nu poate gusta pe deplin din roadele celor născute sub semnul Binelui purtător de Frumos. Firul poveştii sale ne va purta, cu grijă, în tainele fiecărei pagini, iar pe măsură ce mintea şi privirea se vor lăsa atrase în acest tărâm, fiecare cuvânt pare că va vrea să se preschimbe într-un important crâmpei dintr-o intimă confesiune. În tragismul ei, aceasta, ne va demonstra, printre altele, că, nu de puţine ori, dincolo de acele istorii pe care le catalogăm, adesea, ca fiind numai bune de adormit copiii, se află tot atâtea poveşti pe cât de adevărate, pe atât de încărcate de o cruntă suferinţă:
Sunt trist. Oamenii din jurul meu îmi par teribil de străini. Nu ştiu cum ar trebui să mă raportez la oamenii nereligioşi ai acestei lumi. Poate că cel mai bine ar fi să-i tratez ca pe animale: şă-i iubesc, să-i compătimesc, dar să nu fac nici o încercare de a intra în relaţii spirituale cu ei. Astfel de tentative n-ar face decât să mă înrăiască. Oamenii ăştia nu-mi înţeleg realitatea şi, prin lipsa lor de înţelegere şi încredere (…), negând adevărul şi bunătatea, mă provoacă la răutate. (…) Simt că trebuie să cultivăm în noi înşine o atitudine specială faţă de aceşti oameni, astfel încât să nu dăuneze capacităţii noastre de a-i iubi. (…)
Mă întrebaţi dacă îmi place viaţa pe care o duc acum. Nu-mi place. Hotărât lucru. Îmi displace tocmai pentru că trăiesc cu familia mea într-un lux ridicol, în timp ce în jurul meu sunt nevoi şi sărăcie, şi pentru că par incapabil să mă smulg din lux sau să răspund chemărilor oamenilor. (…) Dar ceea ce mă mulţumeşte în legătură cu viaţa mea este faptul că încerc să fac tot ceea ce stă în puterile mele pentru (…) a-i iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele meu. A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a iubi binele şi a te apropia de el. A-ţi iubi aproapele înseamnă a-i iubi pe toţi oamenii la fel, ca pe nişte fraţi şi surori. La asta, şi numai la asta aspir. Şi dat fiind faptul că mă apropii de acest ideal, puţin câte puţin, aşa imperfect cum sunt, refuz să disper. De fapt, mă bucur (pp. 76 şi 108).
Privind de la distanţă, dar cu foarte mare atenţie, nu vom putea nega o oarecare apropiere între lumea de astăzi şi cea protagonistului, o lume din care orice licăr de lumină părea că a apus odată pentru totdeauna, în vreme ce epoca maşinilor prindea din ce în ce mai multă putere, asemenea războaielor şi revoluţiilor aducătoare de sărăcie, suferinţă şi haos. Iar în paralel cu această scenă mondială, culisele ne dezvăluie o alta, pe care vor păşi, rând pe rând, diverse pesonaje. Fără îndoială, acestea vor fi cele care, înzestrate cu voci foarte puternice, vor face poate mult mai multă lumină în ceea ce mulţi biografi, admiratori şi cititori curioşi ar putea numi, pe drept cuvânt, misterul celui de pe urmă an din viaţa marelui Tolstoi.
În drumul nostru, vom fi îndemnaţi să îi întâlnim pe Sofia Andreevna – soţia devotată care, dintr-o dragoste prea mare pentru luminile trecutului, devine acum prizoniera unor obsesii paroxistice privind averea lui Tolstoi şi a familiei sale – şi pe Vladimir Certkov, cel ce ni se va dezvălui drept o veritabilă întruchipare a oricărui prieten cu două feţe. Ascultându-le doar puţin mărturiile, vom înţelege poate mai bine de ce, la vârsta la care înţelepciunea tinde să străjuiască orice formă de joc şi iubire, Tolstoi părăseşte Iasnaia Poliana, moşia devenită deja legendară, lăsând în urmă o scrisoare şi un noian de taine şi îndemnuri:
Plecarea mea te va îndurera. Îmi pare rău, dar te rog să înţelegi şi să mă crezi când spun că nu pot face altfel. Viaţa mea în această casă a devenit insuportabilă. Pe lângă multe altele, nu mai pot îndura luxul şi risipa. Mulţi bătrâni fac ceea ce am făcut eu acum – lasă viaţa lumească în urmă, să-şi trăiască ultimele zile în pace şi singurătate. (…) Te rog să înţelegi asta şi să nu mă urmezi, chiar dacă descoperi unde mă aflu. Asta nu ar face decât să înrăutăţească şi situaţia ta, şi pe a mea. Nu mi-ar schimba hotărârea. Îţi sunt recunoscător pentru cei patruzeci şi opt de ani în care mi-ai fost credincioasă şi te rog să mă ierţi pentru tot ce am greşit faţă de tine, aşa cum şi eu, din toată inima, te iert pentru orice mi-ai fi greşit. Te sfătuiesc să te adaptezi la noile condiţii de viaţă cu care te vei confrunta după plecarea mea şi să nu mă pomeneşti de rău (p.226).
Desigur, asemenea oricăror altor poveşti menite să câştige lupta cu trecerea timpului, şi aceasta ne atrage atenţia asupra unor spirite luminoase care, rupte parcă de realitatea plină de intrigi şi temeri devenite deja patologice, îşi vor pune dragostea plină de inocenţă în slujba celui pe care îl recunosc drept părinte şi mentor. Astfel, fie că vom asculta aceleaşi lucruri istorisite, rând pe rând, de Saşa, de tânărul Bulgakov sau de doctorul Makoviţki, vom recunoaşte că firul roşu al acestor fapte aparent asemănătoare este o nestăvilită dorinţă de a sfida toate zvonurile denigratoare adresate celui despre care se spunea că a fost odată tânărul şi nonşalantul conte care, în anii 1850 uimea societatea pariziană cu spiritul şi cunoştinţele lui, iar acum trebuie să trăiască într-o perpetuă stare de compromis, predicând sărăcia şi supunerea faţă de voia Domnului în timp ce este înconjurat de lux, în toate formele sale. Iar atunci când toate vor vrea parcă, să se piardă în negura uitării, tot aceia ni-l vor retrezi, de dincolo de timp, pe cel care care i-a dat viaţă şi moarte luminoasă lui Ivan Ilici, iar mai târziu a deschis porţile către propria viaţă, una nouă şi mult îndepărtată de lumea cea dezlănţuită şi prea plină de măriri trecătoare:
Ceea ce ştiu e că îl iubesc pe Dumnezeu, că datoria mea este să slujesc omul şi că, slujind omul, îl slujesc pe Dumnezeu. Slujesc, de asemenea, taina şi spiritul care sălăşluiesc în trupul lui Lev Tolstoi. (…)
Dar orice om mai are şi lipsuri. Lev Nikolaievici nu e Dumnezeu. Cu toate acestea îl iubesc. Îl iubesc necondiţionat. (…)
Până şi în moarte, Lev Nikolaievici arăta calea spre o lume nouă – o lume fără slăviri false, ceremonii lipsite de conţinut, prefăcătorii stupide (…)
Mergând înapoi spre Iasnaia Poliana, în mijlocul mulţimii, n-am mai discutat nimic despre unde să aveam să mergem sau când. Eram purtaţi, însufleţiţi de o mie de voci care cântau, bărbaţi şi femei care l-au iubit pe Tolstoi la fel de mult ca noi, care înţelegeau, ca şi el, că moartea nu era decât una dintre nobilele transformări ale vieţii şi că pe lume nu conta nimic în afară de iubire (pp. 82, 39 şi 279-280).
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://www.goodreads.com/, https://www.facebook.com/humanitas.fiction , https://humanitas.ro/)