”Iuda”, de Amos Oz
Editura Humanitas Fiction, Seria de autor Amos Oz, București, 2016
Traducere din limba ebraică de Marlena Braester
Nu este uşor să traduci un scriitor de complexitatea lui Amos Oz din ebraică în română, două limbi foarte diferite ca origine, structură, evoluţie istorică şi contexte culturale. Dificultăţile întâmpinate de Marlena Braester în traducerea lui ‘Iuda’ apărută în 2016 în colecţia (excepţională) ‘Raftul Denisei’ la Humanitas Fiction încep de la titlu. Traducerea literală a titlului romanului cel mai recent al lui Amos Oz ar fi ‘Evanghelia după Iuda’. Marlena Braester a ales să pună pe coperta cărţii doar ‘Iuda’ ceea ce deschide discuţia din mai multe puncte de vedere. Ce a câştigat traducerea omiţând caracterul de ‘Evanghelie’ pe care l-a dorit autorul, cu conţinutul bogat de reflectare şi comentariu al evenimentelor din jurul morţii lui Iisus pe care îl conţine această noţiune?
Problema este însă şi mai complexă, căci personajul biblic Iuda are o conotaţie extrem de diferită în interpretările evreieşti şi cele creştine ale dramei care s-a petrecut pe colinele Galileei şi ale Ierusalimului în anul 30 sau 33 (nu există unanimitate în estimările asupra datei exacte). Iuda este perceput de lumea creştină ca un simbol al trădării mercantile şi al refuzului evreilor de a-l recunoaşte pe Iisus că Mântuitor. Istoricii şi comentatorii biblici evrei ignoră aproape complet personajul. Amos Oz propune în cartea sa nici mai mult nici mai puţin decât o reabilitare istorică a lui Iuda, şi pornind de aici propune o discuţie filozofică şi politică a noţiunii de trădare, a motivaţiei celor acuzaţi de ‘trădare’ şi a percepţiei ca ‘trădători’ a celor care gândesc altfel decât majoritatea la un moment dat în istorie.
‘Evreii nu au vorbit aproape niciodată despre Iuda. Nicăieri. Nici când au luat în derâdere crucificarea şi apoi învierea care a avut loc, conform Evangheliilor, după trei zile. Evreii din toate timpurile, inclusiv cei care au scris polemici împotriva creştinismului, s-au temut să se atingă de Iuda.’ (pag. 184)
Prin intermediul unuia dintre personajele centrale ale cărţii, studentul Shmuel Asch, a cărui dizertaţie întreruptă era dedicată imaginii lui Iisus şi Iuda în textele evreieşti, cititorii cărţii lui Oz primesc o perspectivă complet diferită de cea tradiţională creştină asupra lui Iuda:
‘… sunt convins că Iuda Iscariotul a fost cel mai fidel şi mai credincios dintre toţi discipolii lui şi că nu l-a trădat niciodată, ci dimpotrivă, a vrut să arate întregii lumi măreţia sa.’ (pag. 113)
‘Iuda Iscariotul e întemeietorul religiei creştine. Era un om înstărit din Iudeea, spre deosebire de majoritatea ucenicilor, care erau pescari sau simpli lucrători ai pământului, din îndepărtatele sate ale Galileii. Preoţii din Ierusalim auziseră zvonuri ciudate despre un excentric din Galileea, care făcea minuni atrăgându-şi simpatizanţi prin satele şi oraşele uitate de Dumnezeu pe malurile Tiberiadei, folosindu-se de tot felul de farmece, unul dintre zecile de falşi profeţi făcători de minuni, majoritatea lor şarlatani sau nebuni, sau şi şarlatani şi nebuni în acelaşi timp. Numai că galileeanul acesta atrăgea după sine ceva mai mulţi credincioşi decât alţii, şi faima lui creştea neîncetat. Drept care preoţimea din Ierusalim a hotărât să-l desemneze pe Iuda Iscariotul, om înstărit, educat, realist, cunoscător al Torei scrise şi al celei orale, apropriat al fariseilor şi al preoţilor, şi să-l trimită pe lângă grupul de credincioşi care-l urmau pe tânărul gaileean din sat în sat, să se deghizeze într-unul dintre ei şi să informeze preoţimea din Ierusalim cine era omul acela ciudat şi dacă prezenta într-adevăr vreun pericol deosebit. … Dar iată că în acest punct are loc o schimbare surprinzătoare în firul poveştii. Trimisul preoţimii din Ierusalim cu scopul de a-l spiona pe galileean şi pe ucenicii lui şi de a le da în vileag faptele, a devenit un credincios înflăcărat. … Iuda Iscariotul a devenit Iuda creştinul. Cel mai înflăcărat dintre discipoli. … ‘(pag. 143-145)
În viziunea lui Oz şi a personajului său Shmuel Asch, Iuda a devenit nu numai cel mai înflăcărat discipol şi primul creştin convins, ci a fost cel care l-a convins pe Iisus să plece în Ierusalim şi să înfrunte capurile preoţimii corupte.
‘ Isus trebuia să părăsească Galileea şi să plece la Ierusalim. Trebuia să o cucerească pe regina la ea acasă. Trebuia să facă la Ierusalim, în faţa întregului popor şi în faţa întregii lumi, o minune cum nu se mai văzuse de când a creat Dumnezeu cerul şi pământul. … Isus, care transformase apa în vin, şi alungase spiritele rele, şi vindecase bolnavi prin simplă atingere a mâinii şi a hainelor lor, trebuia să fie crucificat în faţa întregului Ierusalim. Şi tot în faţa întregului Ierusalim urma să coboare viu de pe cruce şi să apară nevătămat la picioarele acesteia.’ (pag. 145)
Aici se întâmplă momentul de despărţire al intenţiilor divine şi a înţelegerii profane a lui Iuda de viziunea creştină. Dumnezeu are alte planuri cu Iisus şi îl lasă să moară pe cruce, pentru a-l aduce înapoi ca o parte din Divinitate. Unul dintre capitolele finale memorabile ale cărţii prezintă moartea lui Iisus şi ceea ce a urmat din perspectiva lui Iuda. Mărturia sa este plină de remuşcare, dar nu este vorba despre remuşcarea pentru o presupusă vânzare mercantilă aşa cum este descrierea din celelalte Evanghelii. În Evanghelia după Iuda păcatul este cel de a fi crezut prea mult în puterile divinităţii, şi de a nu fi înţeles nici planurile acesteia, şi nici intenţiile lui Iisus ca om:
‘Eu am bătut fiecare cui în carnea lui. Eu am făcut să curgă fiecare picătură din sângele lui pur. El ştiuse de la început până unde merge puterea lui, dar eu n-am ştiut. Eu am crezut în el mai mult decât a crezut el însuşi. Eu l-am împins să promită un nou cer şi un nou pământ. O împărăţie care nu e din lumea asta. Să promită mântuirea. Când, de fapt, el nu voia decât să continue să meargă pe pământ, să vindece bolnavi, să-i sature pe flămânzi şi să semene în inimi seminţele iubirii şi ale milei. Nimic mai mult.’ (pag. 260)
Fără a fi subiectul principal al cărţii, legătura dintre evrei şi creştinism îşi găseşte locul în carte în câteva pasaje bine punctate. Preocuparea pentru persoană istorică a lui Iisus nu este o îndeletnicire prea agreată în lumea evreiască. Însuşi tatăl eroului principal îi atrage atenţia într-o scrisoare:
‘În oraşul în care m-am născut, Riga, aveam obiceiul să ne întoarcem privirile în altă parte de fiecare dată când treceam pe lângă imaginea crucificatului. Mi-ai scris cândva că, din punctul tău de vedere, Isus a fost carne din carnea noastră. Mi-e greu să accept asta: câte dezbinări, câte persecuţii, câtă suferinţă, cât sânge nevinovat au vărsat cei ce ne urăsc în numele acestui om! Iar tu, Shmuel, traversezi dintr-o dată limitele şi te situezi, nu ştiu de ce, tocmai de partea cealaltă! Tocmai de partea acelui om.’ (pag. 97-98)
Din perspectiva altuia dintre eroi:
‘ … cearta dintre noi şi arabii musulmani nu este decât un mic episod, scurt şi trecător, din lungul drum al istoriei. Peste cincizeci, sau o sută, sau două sute de ani nu va mai rămâne nici urmă din el, pe când ceea ce se întâmplă între noi şi creştini e ceva profund şi obscur, şi va dura încă o sută de generaţii. Cât timp fiecare copilaş e învăţat de la sânul mamei că încă trăiesc în lumea asta creaturi care sunt ucigaşii lui Dumnezeu, sau urmaşii ucigaşilor lui Dumnezeu, nu vom avea linişte.’ (pag. 244)
Ca şi în alte cărţi-parabolă (‘Maestrul şi Margareta’ a lui Bulgakov este prima care îmi vine în minte), şi în ‘Iuda’ lui Amos Oz povestea biblică este relatată alternativ şi într-un spaţiu paralel cu o istorie contemporană. În aparenţă este vorba în aceasta despre un fel de triunghi de personaje, dar este departe de a fi vorba despre un ‘triunghi amoros’ clasic. În Ierusalimul iernii anului 1959, fostul student Shmuel Asch, aflat într-o profundă criză personală (iubita îl părăsise şi se măritase cu un bărbat care ‘îi ghicea visurile’ şi le transforma în cadouri) şi materială (este nevoit să-şi întrerupă studiile, deoarece tatăl sau, cartograf în Haifa, pierde procesul cu fostul sau partener de afaceri şi nu îl mai poate susţine), se angajează că îngrijitor şi partener de discuţii al bătrânului infirm Gershom Wald, şi se mută în casa în care locuieşte acesta împreună cu Atalia Abarbanel, o femeie cu aproape două decenii mai în vârstă, dar nu lipsită de frumuseţe şi farmec feminin în ochii lui Asch. Povestea avansează cu o tehnică aproape detectivistică, aflăm şi noi şi eroul cărţii că Atalia este nora lui Wald, văduva unicului său fiu ucis în împrejurări atroce în Războiul de Independenţa al Israelului. Tatăl Ataliei este însă personajul cel mai important, cel al cărui absenţă domină casă şi întreaga viaţă a celor care l-au cunoscut, dar şi a celor care mai vor să afle despre el. Shaltiel Abarbanel apare pentru prima dată descris în aceste cuvinte de către Wald:
‘Shahtiel Abarbanel, tatăl Ataliei, a încercat în zadar să-l convingă pe Ben Gurion în ’48 că e încă posibil să se ajungă la o înţelegere cu arabii în privinţa alungării britanicilor şi a fondării unei comunităţi unice a arabilor şi evreilor, cu condiţia să se renunţe la ideea unui stat evreiesc. Hm. Din cauza această a fost înlăturat din Comitetul Executiv Sionist şi de la conducerea Sognutului, care era de fapt guvernul neoficial la sfârşitul Mandatului Britanic.’ (pag. 100)
Încercările lui Asch de a clarifica persoana şi ideile lui Abarbanel se izbesc de un zid de tăcere, uneori oficială (arhivele statului evreu păreau să fi făcut dispărute toate luările sale de poziţie neconforme cu linia istorică şi politică oficială), alteori personală (Atalia în principal, dar şi Ghershom Wald îngropaseră în uitare omul şi ideile celui care se opusese conflictului şi războiului în care aceştia îşi pierduseră soţul şi respectiv, fiul unic). Descifrate cu greu, fragmentele de mozaic puse unul lângă celălalt par a desena portretul unui idealist, un arhetip al pacifistului etern:
‘Shaltiel repeta mereu că războiul acela nu era decât nebunia lui Ben Gurion şi nebunia întregului popor. De fapt, nebunia a două popoare. După părerea lui, tinerii din ambele tabere trebuiau să arunce armele şi să refuze lupta. Shaltieil mergea, cel puţin de de două ori pe săptămâna, să le vorbească prietenilor lui arabi de la suflet la suflet. Nici măcar după ce începuse vărsarea de sânge, în toamna anului 1947, cu bariere şi lunetişti, nu renunţă să meargă la prietenii lui. Vecinii îl numeau iubitor de arabi. Îl porecliseră Muezinul. Îi spuneau Hagi Amin. Unii îl numiseră trădător, pentru că îndreptăţea într-o anumită măsură împotrivirea arabilor la sionism şi pentru că se încârdoşa cu ei. Şi cu toate astea se încăpăţâna întotdeauna să se declare sionist, şi chiar susţinea că face parte din micul grup de sionişti adevăraţi, care nu se lăsau îmbătaţi de naţionalism. Se considera ultimul discipol al lui Ehad Haam. Cunoştea limba arabă din copilărie şi îi plăcea mult să-şi petreacă timpul înconjurat de arabi, în cafenelele din oraşul vechi, şi să discute cu ei ore întregi. Avea prieteni de suflet şi printre arabii musulmani, şi printre arabii creştini. Ne arăta un altfel de drum. Propunea altceva.’ (pag. 171)
‘Mai bine să nu înfiinţăm aici nici stat arab, şi nici stat evreu, susţinea el: haideţi să trăim aici unii lângă alţii, şi unii împreună cu alţii, evrei şi arabi, creştini şi musulmani, druzi şi cerchezi, greci şi catolici şi armeni, mai multe comunităţi vecine grupate împreună, pe care nici o barieră să nu le separe. Poate caa încet, încet se va stinge teama arabilor faţă de ce li se pare a fi uneltirea ambiţioasă a sionistilor de a converti toată ţară la iudaism. În şcolile noastre, elevii vor învaţă arabă, şi în şcolile lor, copiii vor învaţă ebraică. Sau, şi mai bine, spunea, hai să dezvoltăm împreună şcoli pentru toţi. … În fond, aceste două popoare au atâtea lucruri în comun: evreii şi arabii, sub forme diferite, au fost de-a lungul istoriei victimele Europei creştine. Arabii au fost umiliţi de către puterile coloniale, suferind abuzurile opresiunii şi exploatării, pe când evreii au suferit, generaţie după generaţie, umilinţe, ostracizare, persecuţii, expulzări, masacre, iar în cele din urmă un Holocaust cum nu s-a mai văzut în lume. Două victime ale Europei creştine, spunea Shaltiel, oare nu au o baza istorică profundă pentru dezvoltarea unei relaţii de simpatie şi înţelegere reciprocă?’ (pag. 216-217)
Nu sunt sigur în ce măsură cititorul care nu este foarte familiar cu istoria şi prezentul conflictului dintre evrei şi arabi în Palestina apreciază cât de radicale sunt poziţiile lui Shahtiel Abarbanel. În ziua de astăzi ele ar fi etichetate drept post-sioniste, dar Amos Oz, punându-le în seama unui militant sonist autentic în momentul istoric al formării statului Israel, arată că asemenea poziţii îşi au originea în însăşi adâncurile istoriei sioniste. Cuvintele lui Shatiel, redate peste ani de Wald, par a avea o forţă premonitorie:
‘Odată sau de două ori a rupt tăcerea că să-mi spună că întemeietorii sionismului s-au folosit în mod intenţionat de energiile religioase şi mesianice din inimile evreilor, din generaţie în generaţie, servindu-se de ele în folosul unei mişcări politice care era în mod fundamental laică, pragmatică şi modernă. Dar într-o zi spuse: Golemul se va trezi la un moment dat; energiile religioase şi mesianice, energiile iraţionale pe care fondatorii sionismului au încercat să le pună în slujba luptei lor laice actuale riscă să izbucnească şi să ia cu ele tot ceea ce strămoşii sionismului intentionasera să construiască aici.’ (pag. 195-196)
‘Dacă evreii se vor încăpăţâna, la încheierea Mandatului Britanic, să declare un stat independent al evreilor, a atenţionat Abarbanel, în aceeaşi zi va izbucni un război sângeros între ei şi toată lumea arabă, poate între ei şi toată populaţia musulmană. În acel război, a prezis Abarbanel, evreii nu vor ieşi învingători. Nici dacă se va întâmplă o minune şi vor câştigă o lupta, două, trei, patru, în cele din urmă islamul va învinge. Va fi un război care va dura generaţii, pentru că fiecare victorie a evreilor va adânci şi va dubla frică arabilor în faţă înzestrărilor satanice ale evreilor şi a aspiraţiilor lor de cruciaţi.’ (pag. 218)
Judecata lui Shatiel Abarbanel asupra lui Ben Gurion este complet opusă celei admise atunci şi până astăzi de marea majoritate a evreilor israelieni.
Viziunea acceptată:
‘El e singurul care a observat la timp o mică fisură în istorie şi a reuşit să ne facă să trecem, la momentul potrivit, prin acea fisură.‘ (pag. 99)
Viziunea lui Shatiel:
‘Odată s-a întors tulburat, după o conversaţie între şase ochi, de o jumătate de ora, cu David Ben Gurion şi David Remez, în biroul lui Ben Gurion din clădirile Sohnutului, şi îmi spuse – îmi amintesc cum îi tremură vocea – că omul acela scund, a cărui voce seamănă uneori cu vocea unei femei isterice, a devenit un fals Mesia. Shabbatai Zvi. Jacob Frank, Şi va aduce nenoricire asupra noastră, a tuturor, evrei şi arabi, condamnând lumea întreagă la vărsare de sânge fără sfârşit. Şi mi-a mai spus apoi: Posibil că Ben Gurion va avea şansă să devină regele evreilor. Rege pentru o zi. Rege sărac. Mesia calicilor. Dar generaţiile viitoare s-ar putea să-l blesteme. I-a tras de mâna pe tovarăşii lui, care erau mai prudenţi decât el. Le-a trezit o dorinţa care le era străină. Esenţa nenorocirii omeneşti, spunea Shahtiel, nu constă în faptul că cei persecutaţi şi înrobiţi visează să se elibereze din robie. Nu. Esenţa răului e că cei înrobiţi visează de fapt, în adâncul sufletelor lor, să devină stăpânii stăpânilor lor. Persecutaţii tânjesc să fie persecutatori. Sclavii visează să fie stăpâni. Că în cartea Esterei.’ (pag. 219).
Pentru această poziţie a sa, poate înainte de vremuri, poate după vremuri, poate în afara vremurilor istorice, Abarbanel a plătit cu excluderea din politică, izolarea personală, etichetarea de trădător. Shmuel Asch este cel care spre finalul cărţii trasează liniile principale ale personajului, un altfel de Iuda al istoriei moderne:
‘... cine are curajul să se schimbe, va fi întotdeauna considerat trădător de cei care nu sunt capabili de nicio schimbare şi se tem de schimbare că de moarte, şi nu înţeleg ideea de schimbare, pe care o urăsc.‘ (pag. 241)
Deşi cartea este plină de istorie şi de politică, este departe de a fi o carte aridă. Dimpotrivă. Amos Oz are un talent remarcabil de a povesti în mod captivant, de a crea personaje memorabile care reprezintă simboluri, dar sunt şi personaje din carne şi oase, oameni cu pasiuni şi cu slăbiciuni, cu vise, dorinţe şi dezamăgiri. În timp le aflăm nu numai ideile şi amintirile, ci îi percepem în felul lor de a fi, cum arată, cum se îmbracă, ce mănâncă. Cartea poate fi dramatizată cu uşurinţă, şi cred că asta nu va întârzia să se întâmple. Cele trei personaje principale ale cărţii petrec câteva luni într-un spaţiu închis dominat de consecinţele evenimentelor care au trecut, şi de fantomele oamenilor care nu mai sunt. Şi Atalia şi Gershom vor rămâne claustraţi în acest domeniu al umbrelor, şi doar Shmuel va reuşi să spargă zidul amintirilor şi să se întoarcă în viaţă reală, nu înainte de a se fi consumat o poveste de dragoste fără orizont şi speranţa. Relaţia dintre Shmuel şi Natalia poate părea uşor ridicolă dacă este să o judecăm doar prin prisma unei poveşti romantice, dar îşi are locul în logica romanului. Dacă ea acaparase imaginaţia tânărului aflat la maximul puterii tinereţii, în perspectiva mai largă nu este vorba decât despre una dintre relaţiile pe care Atalia – marcată pe viaţă de evenimentele legate de pierderea soţului ei în război – le poartă cu tinerii angajaţi unul după celălalt să fie îngrijitori şi tovarăşi de conversaţie pentru Gershom.
Remarcabilă este şi descrierea Ierusalimului în iarna anului 1959, o imagine foarte diferită de cea pe care o poate avea vizitatorul ocazional de astăzi, dar chiar şi localnicii care nu au cunoscut acea perioada. Acţiunea romanului se petrece iarna, şi vremea este aproape ‘europeană’ dar nu acesta este punctul cel mai special şi mai diferit. Amos Oz construieşte pentru personajele sale fundalul unui Ierusalim divizat în perioada în care jumătate din oraş era ocupat de iordanieni, şi între cele două sectoare ale oraşului există o permanentă stare de tensiune, rezultatul unui război care cel puţin în această parte a ţării se încheiase cu un armistiţiu fragil şi neconcludent. Un Ierusalim traversat de frontieră şi de sârmă ghimpată, în care şuieră gloanţele în nopţile reci de iarnă, un Ierusalim care pare mă degrabă asemănător cu imaginea Berlinului din timpul războiului rece.
Cu ‘Iuda’, Amos Oz a scris încă o carte de excepţie, complexa şi pasionantă, cu personaje vii şi care rămân în amintirea cititorilor, o meditaţie asupra istoriei, religiei şi relatiior între acestea, o carte semnificativă pentru Israelul de ieri şi de azi şi de mâine.
