„13 la cină”, de Agatha Christie
Editura Litera, Serie de autor Agatha Christie, București, 2022
Traducere de Ileana Iorga
Mi-am propus să revin, măcar uneori, la autori pe care i-am îndrăgit în trecut, autori care nu m-au dezamăgit, autori care m-au scos din stările mele de impas livresc. O astfel de scriitoare este Agatha Christie, pe care am descoperit-o cândva prin romanele sale „Crimă în Orient Express” sau „Zece negri mititei”, ambele în Colecția Adevărul, pe care o strângeam din banii mei de studentă.
L-am redescoperit pe renumitul Hercule Poirot și tovarășul său, căpitanul Hastings, de această dată pe scena unei crime sângeroase. Cineva ucide un Lord care refuză să-i acorde divorțul soției sale. S-ar părea că mobilul crimei este evident, dar cititorii Reginei Crime-ului știu că aceasta nu merge pe mize mici. Ca în alte multe romane, Agatha Christie nu ne dezamăgește. Construit pe mai multe planuri temporale și cu o sumedenie de personaje pe care le descoperim treptat, romanul „13 la cină” este o incursiune în natura umană, în felul ranchiunos, laș pe care-l poate avea un om (sau mai mulți) în raport cu semenii săi.
Și de această dată veți descoperi o carte alertă, în care cu greu poți distinge cine e răufăcătorul (eu n-am intuit decât spre finalul cărții), dar care sigur te va pune pe gânduri. Cine are suficientă tărie cât să străpungă ceafa altcuiva? Cine poate să petreacă la un banchet, iar ulterior să se strecoare și să omoare un soț care pare să aibă anumite secrete întunecate?
Meritul Agathei Christie în ciclul de romane cu Hercule Poirot e că nu merge pe șabloanele timpului. Cititorul nu primește răspunsuri de-a gata, iar pe alocuri află totul chiar în finalul lecturii, ceea ce presupune un soi de legământ de încredere cu cel care decide să parcurgă toată narațiunea. Și de această dată descoperim un Hercule Poirot foarte carismatic, ghiduș, plin de sine și emfatic, suficient cât să-ți placă și displacă, în egală măsură. Hastings este loial, foarte organic în cadru, deprins cu nebunia lui Poirot și cu ieșirile sale extravagante. Cei doi se văd prinși în mrejele unor personaje foarte alambicate, greu de înțeles. Fiecare pare să fie părtaș, dar mai toți au alibiuri suficient de veridice cât să nu-și piardă credibilitatea.
În acest roman, par să descopăr similitudini cu Daphne du Maurier sau cu Wilkie Collins, cu unica diferență că misticismul la Agatha Christie face parte din aura crimei. Este efemer, ușor de înlăturat, dar necesar pentru a amplifica senzațiile cititorului, iar acestea sigur sunt extrem de relevante în cazul unui detectiv de calitate.
Dacă sunteți în căutarea unui roman care v-ar surprinde cu un plot twist pe cinste, cu personaje inedite și cu doi detectivi carismatici, atunci aveți curaj să mergeți la un dineu cu treisprezece invitați din înalta societate, să săpați în culisele unor aparențe și să descoperi că aproape fiecare are un secret pe care-l poartă în sinea lui. Agatha Christie și „13 la cină” sunt o formulă perfectă pentru a depăși perioadele când nu ai chef de citit sau când te simți împovărat de realitate. Evadează într-o istorie galopantă, obscură și care îți va stimula curiozitatea într-un mare fel.
