Made in Italy (2020)
Regia: James D’Arcy
Scenariul: James D’Arcy
Distribuţia: Liam Neeson (Robert Foster), Micheál Richardson (Jack Foster), Lindsay Duncan (Kate), Valeria Bilello (Natalia)
Si din nou, un film controversat in ceea ce privesc aprecierile… de la note mici (multe) si pana la nota 10 (putine) chiar. Se pare ca eu am nevoie de astfel de filme, ori ca sunt comedii care imi starnesc hohote de ras spontan, ori ca sunt drame romantice care imi vorbesc despre faptul ca exista locuri frumoase, oameni buni, speranta si impacare si rezolvari si viitor. Mai ales in timpurile pe care le traiesc si carora nu le voi supravietui fara ingredientele necesare unui psihic sanatos; simtul umorului, intelegerea naturii umane, speranta…
Poate ca ar trebui sa va trimit catre acest interviu edificator, la sfarsitul cronicutei mele, insa, mi se pare potrivit sa o fac acum. Pentru ca ii aveti in fata pe cei doi protagonisti (tata-fiu) ai rolurilor principale (tata-fiu), fiecare, pereche – in viata reala – si in povestea scenaristului/regizor James D’Arcy traindu-si traumele si vindecandu-se umar la umar.
Ceea ce nu am spus de la bun inceput este faptul ca Liam Neeson este unul dintre actorii mei preferati… nu cred ca am ratat vreunul dintre filmele in care a jucat, cateva dintre ele fiind recenzate si pe acest blog. Interpretarile lui respira dramatism, indoieli, slabiciuni, hotarare si putere in a surmonta incercarile vietii. Si intotdeauna este un invingator – plin de cicatrici – care insa il inteleptesc in plus.
Filmul – o drama romantica, spune povestea unui parinte si a fiului sau, instrainati unul de celalalt, dupa tragica pierdere intr-un accident auto, a verigii lor de lagatura, sotia lui Robert si mama lui Jack. Viata lor fusese perfecta in Toscana, intr-o minunata casa cuibarita intr-un mirific peisaj, Robert Foster era un artist plastic talentat si apreciat, Raffaella – sotia sa italianca era ingerul casei, muza sa si modelul sau, impreuna cu micul lor Jack.
Momentul pierderii Raffaellei il determina pe Robert sa si-l indeparteze pe fiului sau, sa il trimita la scoli in Anglia, in ideea ca il va apara si vindeca de eventuala trauma a lipsei mamei sale. Impovarat in acelasi timp si de falsa vinovatie a acelui accident nefericit. Ideea ca in acea zi fatidica, el trebuia sa fie victima, el trebuia sa mearga la scoala pentru a-si lua fiul acasa. Insa el picta si nu putuse sa renunte la acea ora de lumina perfecta de care dispunea. Ori, in urma acestei tragedii, Robert Foster renunta si la pictura si duce in Londra o viata dezordonata.
Problemele intervenite in viata lui Jack – young adult – ii vor readuce impreuna pe cei doi, tata si fiu.
Galerist in Londra si in pragul divortului, Jack are nevoie de bani pentru a cumpara galeria de arta de la familia sotiei sale. Si solutia ar fi vanzarea casei din Toscana, pe care o are in proprietate impreuna cu tatal sau.
Iata personajele noastre in Toscana (filmari in Montalcino), intr-un peisaj care taie rasuflarea spectatorului (cinematografia semnata de Mike Eley), intr-o superba vila specifica zonei, dar aflata in cea mai jalnica stare, necalcata ani de zile de picior de om. De aici incolo, sfatuiti de simpatica agenta imobiliara Kate, cei doi se arunca in activitatea de readucere la viata a casei, impreuna cu un grup de meseriasi pitoresti locali… in poveste apare si tanara Natalia cu fetita ei…viata micului orasel…oamenii, atmosfera.
Si mereu rana deschisa, o mare pictura murala intinsa pe peretele camerei principale a casei, expresia durerii omului care si-a pierdut sotia si o data cu ea, sensul vietii sale. Nu mai este artistul care a fost, nu mai este tatal care trebuise sa fie.
Da, poate că povestea pe care ne-o spune James D’Arcy este predictibilă, însă, ca în multe alte cazuri, contează călătoria pe care ne-o propune până la final. Ce invătăm noi, ceilalti, din această călătorie. Cum se reconectează cei doi unei relaţii normale tată-fiu – prin aducerea la suprafaţă, cu emoţie şi sinceritate – a propriilor percepţii şi dureri. Cum prin reconcilierea aceasta, intre tata-fiu, doi barbati insingurati, are loc sub aripa de inger a Raffaellei disparute, dar si prin influenta a doua femei speciale din Toscana… Kate si Natalia. Robert isi regaseste drumul si puterea creatoare, Jack semneaza divortul, caci “nu a fost niciodata o chestiune de bani” si spune ca “Dar vreau un tata”. Si o imbratisare.
Fiecare dintre ei, tata si fiu, cu ajutorul celuilalt, isi descopera si isi descatuseaza memoria si dragostea.
Un scenariu atat de luminos si clar (precum peisajele toscane), cu un dialog plin de ceea ce as numi “omenie simpla”, cu o imagine de mare plasticitate si echilibru cromatic, cu usoare unde de umor de situatie, cu o coloana sonora semnata de Alex Belcher, care printre altele cuprinde: Come prima – Tony Dallara – si Si, Si, Si – Domenico Modugno – si Fra tanta gente – Luciano Pavarotti.
O distributie in care stralucesc – zic eu – Liam Neeson si Micheál Richardson. Despre Liam Neeson, v-am declarat deja ca il iubesc si sper sa apuc sa-l iubesc si pe Micheál Richardson, urmarindu-l in viitoarele lui filme si confirmand linia lui antecesoriala talentata: mama – Natasha Richardson, bunicii – Vanessa Redgrave si Tony Richardson. Deocamdata l-am vazut doar in filmul Vox Lux (2018), intr-un rol episodic.
James D’Arcy – un pas nou si meritoriu in lumea filmului, ca scenarist si regizor, pana in prezent fiind cunoscut doar ca actor.
Va indemn sa vedeti acest film si va doresc sa nu va dezamageasca.
Nota: 7.5/10
(Sursă fotografii: BostonHerald.com, lunapalace.com.au)
