Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”1913. Vara secolului”, de Florian Illies, apărut de curând la Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Actual, traducere din limba germană de Vasile V. Poenaru. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
1913 e anul în care Henry Ford introduce în fabrica sa o linie de asamblare automată, iar Louis Armstrong pune pentru prima oară mîna pe o trompetă – şi nu oriunde şi oricum, ci într-o şcoală de corecţie, unde fusese închis. Charlie Chaplin semnează contractul pentru cel dintîi film al său, Proust îşi începe marele ciclu dedicat timpului, Stravinski are premiera la originalul şi scandalosul balet Sărbătoarea primăverii, iar prima expoziţie Armory Show din New York face cunoscute lumea lui Picasso şi universul artei abstracte. E inventat drogul ecstasy, e performat primul looping. Discipolul Carl Gustav Jung se desparte de maestrul său, Sigmund Freud. Tabloul furat al Mona Lisei este găsit şi se dovedeşte că a trecut printr-o adevărată aventură de la furt pînă la ieşirea la lumină. Robert Musil îşi începe Omul fără însuşiri cu o informaţie greşită, iţele pasiunii dintre Alma Mahler şi Oskar Kokoschka duc pînă aproape de căsătorie, Rainer Maria Rilke suferă şi le scrie iubitelor sale. Toate aceste personaje şi evenimente le regăsim în cartea lui Florian Illies, alături de ceilalţi eroi (sau monştri): Thomas Mann, Hesse, Rodin, Gottfried Benn, Matisse, dar şi Hitler, Stalin şi Tito.
Fragment în avanpremieră:
Stalin va rămâne la Viena patru săptămâni. Niciodată nu va mai părăsi Rusia pentru o perioadă atât de îndelungată, următoarea sa călătorie mai lungă în străinătate având să‑l poarte, treizeci de ani mai târziu, la Teheran, unde va sta de vorbă cu Churchill şi Roosevelt (primul era în 1913 ministrul marinei britanice, iar cel de‑al doilea era senator şi lupta la Washington împotriva tăierii pădurilor americane). Stalin îşi părăseşte numai arareori ascunzătoarea secretă din Schönbrunner Schloßstraße Nr. 30, de la Troianovski, dedicându‑se în întregime redactării lucrării sale intitulate Marxismul şi problema naţională – o solicitare a lui Lenin. Ocazional, se mai întâmplă să iasă pe la începutul după‑amiezii la o plimbare prin parcul Palatului Schönbrunn, aflat în apropiere, care era rece şi ţinut în bună rânduială sub zăpada de ianuarie. O dată pe zi e o scurtă vânzoleală, când împăratul părăseşte palatul şi merge cu trăsura sa la Hofburg, să guverneze. Incredibil, Franz Joseph e la putere de şaizeci şi cinci de ani, din 1848. Nu s‑a împăcat niciodată cu moartea iubitei sale Sissi, tabloul ei în mărime naturală atârnând şi astăzi deasupra biroului său.
Bătrânul monarh cărunt parcurge, adus de spate, cei câţiva paşi până la trăsura verde‑închis, respiraţia lăsându‑i un mic nor în aerul rece, după care un servitor în livrea închide uşa, iar caii pornesc la trap prin zăpadă. Apoi e iar linişte.
Stalin străbate parcul, căzut pe gânduri, începe deja să se întunece. Îi iese atunci în cale un alt plimbăreţ, un pictor ratat în vârstă de 23 de ani, care a fost respins la examenul de admitere de la Academia de Artă şi care îşi petrece acum timpul în căminul de bărbaţi din Meldemannstraße. Îşi aşteaptă, asemeni lui Stalin, marea şansă. Numele său este Adolf Hitler. Amândurora le plăcea să se plimbe prin parcul Palatului Schönbrunn, aşa spuneau prietenii lor din vremea aceea, şi poate că s‑a întâmplat ca cei doi să se salute politicos, ducându‑şi mâna la pălărie, în timp ce fiecare își urma traseul prin parcul nesfârşit.
Epoca extremelor, înfiorătorul şi scurtul secol XX, începe într‑o după‑amiază de ianuarie a anului 1913 la Viena. Restul e tăcere. Chiar şi atunci când Hitler şi Stalin au încheiat în 1939 fatidicul lor „pact“, ei nu s‑au întâlnit. Nu au fost, prin urmare, niciodată mai apropiaţi unul de celălalt decât într‑una dintre după‑amiezele astea geroase de ianuarie în parcul Palatului Schönbrunn.
A fost sintetizat drogul ecstasy, procesarea cererii de patentare întinzându‑se peste toată durata anului 1913. După aceea cade în uitare preţ de câteva decenii.
Marcel Proust stă în camera sa de lucru de pe Boulevard Haussmann 102 din Paris şi îşi construieşte colivia. Nici lumina soarelui, nici praful şi nici gălăgia nu trebuie să‑l deranjeze în timpul lucrului. E un echilibru foarte special între muncă şi viaţă. Proust şi‑a izolat camera de lucru cu trei rânduri de perdele şi a tapetat pereţii cu plută. În această cameră ferită de zgomot, Proust stă pe lumină electrică şi trimite de Anul Nou, ca în fiecare an, scrisori exagerat de politicoase, rugând insistent să nu i se mai ofere pe viitor cadouri. El era, ce‑i drept, mereu invitat, dar cine îl invita ştia cât de obositor era, fiindcă trimitea înainte, în repetate rânduri, comunicări şi bilete pentru a da de ştire dacă vine ori nu şi de ce anume era mai probabil să nu vină etc., şi se foia necontenit, neizbutind să se hotărască, încât nu‑l întrecea nimeni în ale ezitării, cu excepția, poate, a lui Kafka.
Aici aşadar, în camera ferită de zgomot a spiritului, şade Marcel Proust, avântându‑se să‑şi scrie romanul despre aducerea‑aminte şi căutarea timpului pierdut. Prima parte a romanului se va numi Swann. Proust aşterne pe hârtie, cu cerneală fină, ultima propoziţie: „amintirea unei anumite imagini nu este decât părerea de rău după o anume clipă; iar casele, drumurile, aleile sunt repede trecătoare, vai!, ca şi anii“.
Poate amintirea să fie numai o părere de rău? Gertrude Stein, marea damă de salon a Parisului şi prietena avangardiştilor, tremură de frig la câteva străzi de Proust. Se ceartă înfiorător cu fratele ei Leo, împreună cu care locuieşte de decenii. Acum îi paşte pericolul despărţirii. Totul e trecător? Gertrude Stein are reveria primăverii. Se încălzeşte la o idee. Priveşte tablourile de Picasso şi cele de Matisse şi cele de Cézanne de pe peretele ei. Oare o idee poate da naştere primăverii? Scrie o mică poezie ce conţine următoarea propoziţie: „O roză e o roză e o roză“. La fel ca Proust, ea vrea să se ţină de ceva care vrea să treacă. Aşadar, lumea poeziei, lumea imaginaţiei e deja în punctul acesta în ianuarie 1913.
Max Beckmann îşi termină tabloul intitulat Scufundarea Titanicului.
„Frica de femei – atunci când se dezbracă.“ Există două locuri în Europa anului 1913 în care această frică a lui Oswald Spengler nu e răspândită. Primul e Monte Verità din Ascona, lângă Lago Maggiore, unde un grup minunat de smintit de liber‑cugetători, libertini şi nudişti îşi continuă exerciţiile care sunt oarecum ceva între euritmie, yoga şi gimnastică medicală. Celălalt este reprezentat de atelierele din Viena ale lui Gustav Klimt şi Egon Schiele. Desenele celor doi, ale căror linii se menţin cu atâta voluptate la graniţa dintre pornografie şi Noua Obiectivitate, erau curba de temperatură a „celui mai erotic oraş din lume“, cum resimțea Viena pe atunci Lou Andreas‑Salomé. Dacă femeile din tablourile lui Klimt erau mereu învăluite în ornamente aurii, în desenele sale el le rotunjea corpurile cu o trăsătură de penel inconfundabilă, care întotdeauna se înfoaie puţin peste hârtie, asemeni buclelor ce cad pe umeri. Egon Schiele a mers şi mai departe în explorarea trupului – ceea ce încearcă el să redea sunt corpuri chinuite, suprasolicitate nervos, torturate, contorsionate, mai puţin erotice şi mai mult sexuale. Acolo unde Klimt arată pielea moale, Schiele prezintă nervi şi tendoane. Acolo unde la Klimt totul curge, la Schiele trupul se întinde, se răsuceşte, se contorsionează. Acolo unde la Klimt femeia e ademenitoare, la Schiele femeia şochează (iar Schiele este, fireşte, un artist mai mare).
Despre autor:
Florian Illies (n. 1971, Schlitz, Germania) este jurnalist, istoric de artă şi scriitor. Este cofondator al revistei de artă Monopol. A devenit cunoscut mai ales după prima carte publicată, Generation Golf (2000), un roman consacrat anilor 1980 şi unei generaţii „prea puţin revoluţionare”, ce a ajuns în scurt timp bestseller. 1913: Vara secolului, carte apărută în 2012, este cel de-al doilea succes al său.
