Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Spaţiul dintre nori. Cu rucsacul prin India”, de Desirée Halaseh, în curs de apariție la Editura Polirom, Colecția Hexagon. Cartea de călătorie. Volumul va fi lansat în cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest 2016, duminică, 5 iunie, ora 13.30, la standul Editurii Polirom (Pavilionul C2, Romexpo, Bucureşti). Invitaţi: Ana-Maria Caia, Cristina Foarfă, Raluca Feher, Peter Schmidts. Moderatoare: Eli Bădică
Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Ce poţi face pentru a ieşi din rutina zilnică? Cum scapi de perspectiva unei vieţi plictisitoare în spatele unui birou? Cauţi sponsori, împachetezi strictul necesar într-un rucsac pe care îl pui în spate şi decolezi spre India. Iar cînd te întorci, o iei de la capăt, din nou şi din nou, pînă cînd ajungi să devii dependent de modul acesta de a trăi. Alături de prieteni ori pe cont propriu, Desirée şi-a dorit să exploreze cît mai mult, să înţeleagă cultura de acolo, să experimenteze tot ce se poate experimenta. Aşa a ajuns să îşi facă un tatuaj, să încerce bhang, să petreacă zece zile în deplină tăcere la un centru de meditaţie vipassana şi să jongleze cu ricşarii şi şoferii de ocazie în căutare de turişti naivi. Plecată să cunoască misterioasa ţară a contrastelor, pe cît de înfricoşătoare, pe atît de fermecătoare, a ajuns să se descopere pe sine. Spaţiul dintre nori este mărturia unei călătorii fără sfîrşit, un drum către regăsirea de sine şi libertatea pe care o obţii doar atunci cînd faci ceva cu pasiune.
Fragment în avanpremieră:
Am aşteptat momentul ăsta încă de pe bancheta-pat a singurei companii de transport care face legătura dintre Aurangabad şi Goa. La ora 4 după-amiaza ne bucurăm că autocarul arată ca nou, doar noi şi o familie de indieni care-şi vorbesc între ei într-o engleză britanică ce l-ar face să pălească de invidie pe orice vorbitor de limba engleză nenativ. Dar, cum toate lucrurile bune trebuie mai mereu să aibă şi un sfârşit, iar azi ne aflăm în ţara mereu surprinzătoare ce pare să se distreze pe cinste jucându-i feste călătorului cu nervi de oţel, iată că în Pune facem un popas mai lung, autocarul se umple, iar noi, căutătorii de plaje şi brize, suntem îndată daţi jos cu tot cu bagaje şi fără nici un rămas-bun. Schimbăm autocarul ediţia de-luxe cu unul mai modest, cu tapiţerie de catifea roasă şi perdele soioase, plin ochi de plozi plângăcioşi şi bătrâni răguşiţi. Adaugă lipsa amortizoarelor şi Dumnezeu mai ştie ce, drumul sinuos şi o uşoară senzaţie de leşin şi iată cum ne îndreptăm spre Goa. Cu stomacul strâns, adorm. Într-un târziu. Peste câteva ore mă trezesc într-un peisaj verde înghiţit încet-încet de ceaţă. Gaţii de Vest. Timpul stă pe loc, la fel şi autocarul nostru. Mă dezmeticesc şi observ că am rămas cam singură pe banchetele de catifea bătucită. Trec câteva minute bune şi realizez că avem o problemă. Şoferii cercetează maţele ruginite ale autocarului modest, vreo cinci pasageri îi asistă pasiv, alţi patru îşi fac poze cu iPadul, unul meditează pe o stâncă, lângă prăpastia în faţa căreia roţile au încetat să se mai învârtă, şi eu mă gândesc ce noroc mai poate să dea peste mine într-o dimineaţă ca asta, în mijlocul pustiului. Care pustiu, madame, că mai sunt doar 200 de kilometri până în Panaji şi drumul e intens circulat de autobuze locale, sigur mai au vreo 40 de locuri libere pentru toată lumea, no problem madame! Mă felicit în gând că am avut inspiraţia să mai cumpăr câteva rupii înainte să plecăm spre Goa şi că nu m-am bazat pe grăsunul Ganesh, care, cu toată bunăvoinţa lui de zeu-elefant, n-a reuşit să ne păzească de vicisitudinile unui maldăr de fiare vechi în care ne-am pus toată încrederea că ne va duce la destinaţie.
Într-un final trece şi un autobuz local şi ne înghesuim să mai prindem câte un loc. Mă rog, câte o jumătate de loc măcar. Cu bagajele în braţe şi speranţele revigorate întru bunătatea zeilor hinduşi, pornim iar la drum. Două sute de kilometri egal 163 de rupii plus cinci ore. Ajungem în Mapusa, de unde luăm un tuk-tuk către Anjuna. Ar fi trebuit să găsim o colibă pe plajă, dar se pare că proprietarii s-au mutat de ceva timp din zonă şi cam bate vântul a pagubă în locul în care ne-a lăsat tuk-tuk-ul. După câteva ore de bătut din poartă în poartă, găsim în sfârşit câteva colibe disponibile. Nu chiar pe plajă, nu chiar izolate de ploaie, nu chiar cu ferestre, dar OK. Oricum nu plănuiesc să stau foarte mult înăuntru, aşa că schimb câteva politeţuri cu patroana – Dona Vicky, care abia s-a întors dintr-o scurtă excursie în Sri Lanka, care, apropo, nu are nici jumate din ce are Anjuna de oferit, fie vorba între noi – şi mă instalez în noua locuinţă. Căbănuţa e curată, apa curge, ventilatorul se învârte, uşa se închide. Cine are nevoie de mai mult?!
Dacă eşti în Ajuna, trebuie să mergi la Curlie’s. Să iei micul dejun, prânzul, cina, să bei o bere, un suc, să fumezi o narghilea, să dai un check-in. Trebuie, altfel degeaba ai venit. Aşa zic localnicii pe aici. Şi zecile de turişti indieni care atât întreabă: Curlie’s? Where is Curlie’s? Iată-mă deci aşezată la cea mai bună masă, cu vedere spre mare. Toată lumea bună e aici, de la străini convertiţi în localnici la familii venite tocmai din Bombay împreună cu pudelul sau pomeranianul din dotare ori cine ştie ce vedete ascunse în spatele ochelarilor fumurii. Plaja e încadrată de un pâlc de pescari în stânga şi nişte stânci pe care pozează câteva sirene îmbrăcate în saari în partea dreaptă. Scena îmi aduce aminte de Coco Beach, o plajă cochetă de la malul Atlanticului, la ieşirea din Lomé, capitala statului african Togo. Şi acolo, ca şi aici, înfulecam creveţi, fumam Marlboro şi ne limpezeam cu un roze aproape rece. Tot lume bună, discuţii interminabile despre broaşte-ţestoase, poeţi contemporani, bărci şi dispariţii misterioase în jurul lumii pe o perioadă nedeterminată. Am schimbat doar meridianul. Visurile sunt aceleaşi.
În Candolim, la malul râului Nerul am găsit o mulţime de pescari ce-şi pregăteau bărcile pentru o nouă zi de muncă. Praise the Lord, St. Anthony, St. Francisc Xavier Dominic, Lucky Cross First, Jesus of Nazareth – sunt doar o parte din denumirile bărcilor albastre cu steaguri galbene ce-şi aşteaptă vânturile line şi bătrânii pescari să le scoată în larg. Spiritul iezuiţilor portughezi încă pluteşte în aer şi, din loc în loc, le poţi simţi încă prezenţa. Poate în denumirile unor bărci sau ale unor vile, poate în clădirile proaspăt văruite cu galben, ascunse printre pădurile de cocotieri, poate prin uşa întredeschisă a unei bucătării de vară, poate în privirea unui bătrân odihnindu-se pe scările unei catedrale catolice, poate în rugăciunea unui copil care-şi face cruce când bat clopotele.
Despre autoare:
Desirée Halaseh s-a născut la Iaşi, în 1985. După ce a absolvit Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, specialitatea Relaţii Economice Internaţionale, din cadrul Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, a făcut stagii de perfecţionare, voluntariat şi s-a implicat în numeroase proiecte. A călătorit în India, Togo, Iordania, Indonezia, Thailanda, Turcia, China, Hong Kong şi Cuba. Este colaborator National Geographic Traveler şi călător mereu în căutarea libertăţii individuale autentice.
