Cele două romane ale autoarei australiene Heather Morris au devenit rapid bestsellere. „Tatuatorul de la Auschwitz” și „Călătoria Cilkăi” sunt călătorii în infernurile lagărelor de concentrare și de exterminare naziste și sovietice, călătorii în trecut al unor persoane care, cu propriile mijloace, au reușit să supraviețuiască. Scrise pentru un public mai larg, pe baza unor fapte reale (inclusiv discuții cu acești supraviețuitori), ele au reușit să impresioneze publicul. În limba română, cele două romane au fost traduse la Editura Humanitas Fiction, căreia îi mulțumim pentru intermedierea acestui lung interviu online, din care veți afla felul în care scriitoarea își întâlnește personajele și le descoperă secretele.
– Cum ați aflat despre Lale Sokolov, cum l-ați cunoscut și cum ați ajuns să scrieți cronica vieții sale, fermecată de „farmecul vulpoiului bătrân” – așa cum ați scris în Nota Autorului?
Într-o zi, un prieten cu care m-am întâlnit la o cafea mi-a spus, întâmplător, „Am un prieten a cărui mamă tocmai a murit. Tatăl său i-a cerut să găsească pe cineva care nu este evreu căruia să îi spună o poveste”. M-a întrebat dacă accept să mă întâlnesc cu el, deși nu știa despre ce vrea să vorbească, și am acceptat. Timp de multe luni, el a suferit teribil. Abia dacă se putea uita la mine și vorbea într-o manieră vagă, adesea incoerentă. Pe măsură ce a ajuns să mă cunoască, ne-am împrietenit și el a devenit o parte a familiei mele. A fermecat pe toți cei pe care i-a cunoscut și da, l-am iubit. Glumea cu soțul meu: „O fi soția ta, dar este iubita mea”. Se referea la faptul că mă duc cu el la cafea, la filme, la activitățile sociale din comunitatea evreiască.
– Când l-ați întâlnit pentru prima oară pe Sokolov față în față, nu ați fost uimită de entuziasmul său și de acceptarea rapidă a faptului că ați devenit memorialista sa, atunci când a aflat că „nu cunoșteați niciun evreu” și că „nu aveați bagaje personale”? Cum ați reacționat la întrebarea lui: „Cât de repede puteți scrie?”
Sincer, nu pot spune că a fost entuziasmat; era îndurerat și nu își dorea decât să moară și să fie alături de Gita. Timp de multe luni, ceea ce mi-a spus a fost clinic, factual, cu puțină emoție. Abia după ce m-a cunoscu, a început să vorbească marcat de emoție și pasiune și mi-a relatat ororile profund personale la care a fost martor și pe care le-a trăit. Povestea pe care am primit-o de la el în primele șase luni, deși fascinantă, nu seamănă cu nimic din povestea pe care am scris-o în cele din urmă. A ținut ferm să vorbească despre multe lucruri. Interacțiunile sale cu Mengele, dragostea pentru țiganii cu care a trăit, timpul său intim cu Gita. Pentru el a fost de cea mai mare importanță că nu eram evreică si că astfel aș putea spune povestea lui fără niciun fel de fundal personal sau conexiune cu Holocaustul. Pe măsură ce prietenia noastră s-a dezvoltat, el a încetat să mă mai întrebe cât de repede pot scrie, a fost fericit să fie cu mine, să vorbească cu mine, să iasă cu mine, știind că scriu cât de repede pot. Având în vedere că îmi repeta mereu „Dar ți-am povestit despre asta”, apoi îmi spunea ceva nou, și-a dat seama că va dura ceva timp pentru ca el să se descarce și să-și spună toată povestea.
– În timpul celor trei ani de confesiuni ale lui Lale Sokolov, ați cercetat personal subiectul Holocaustului și al lagărelor de exterminare, Auschwitz 1 și Auschwitz 2 (Auschwitz-Birkenau)?
Bineînțeles. Atât personal, cu posibilitățile mele limitate de cercetare, în special în limbi pe care nu le-am putut înțelege, cât și cu ajutorul cercetătorilor din Germania și Polonia care au fost angajați să confirme, pe cât posibil, povestea lui Lale și să găsească și să ne trimită documentele referitoare la el pe care le-au găsit.
– Cum a fost experiența vizitei la Auschwitz Birkenau în Polonia, unde ați văzut cu proprii ochi și ați simțit atmosfera (chiar și acum) halucinantă a acelor imperii ale morții? Ați vizitat și Yad Vashem, la Ierusalim, sau Muzeul Holocaustului din Washington? Ce părere aveți despre ele?
Am fost prima dată la Auschwitz-Birkenau în aprilie 2018, chiar după lansarea cărții. A fost important pentru mine să nu ajung acolo în timp ce scriam, pentru că am vrut să descriu locul prin cuvintele și ochii lui Lale, care și l-a amintit ca un bărbat de 88 de ani. În acea zi am fost paralizată, m-am străduit să simt ceva. M-am plimbat năucită, știind unde se află anumite părți ale lagărului, pe care mi le descrisese Lale. Abia când am ajuns în locul în care și-a îndeplinit rolul tatuatorul, m-am prăbușit emoțional, știind că stau exact acolo unde Lale a stat de atâtea ori. Nu am putut intra în unitatea penală, unde știu că a fost bătut și interogat timp de șase săptămâni. Nu am putut intra în crematoriile de la Auschwitz, unde știam că au murit părinții lui. Am vizitat Yad Vashem la Ierusalim – este un loc uimitor. Mi-au spus acolo că îmi vând cu mândrie cartea, atât în engleză, cât și în ebraică. Este foarte ușor să te conectezi visceral cu victimele și cu supraviețuitorii Holocaustului cât te afli acolo. Încă nu am vizitat Muzeul Holocaustului din Washington, dar am vizitat muzee din multe alte orașe, cum ar fi New York, Houston și multe alte orașe americane, plus Londra, Cape Town, Melbourne și Sydney în Australia. Fie ca toate să rămână pentru totdeauna ca un loc de învățare și reflecție.
– Am pus întrebarea anterioară pentru a ști dacă v-ați îndoit vreodată despre ce vi s-a povestit, din punct de vedere personal sau istoric; sau ați avut toată încrederea în memoria și buna-credință a naratorului? Ca atare, ați considerat că memoria personală, conjugată cu psihologia interlocutorului, este sine qua non extrasă din istoria adevărată și dramatică a Holocaustului? Scrierea simplă și clară, fără înfloriri și exagerări stilistice, uneori fragmentată, alteori fluidă, este foarte puternică în a dezvălui, prin contrast, întreaga oroare a ceea ce descrieți. A fost o reflectare a întâlnirilor și sesiunilor cu Lale și a modului în care memoria sa i-a adus la lumină experiența de viață?
Este minunat când istoria și memoria merg împreună, dar vor exista întotdeauna momente în care se despart și nu se conectează. Nu am scris povestea Holocaustului, ci o poveste din vremea Holocaustului. Povestea lui Lale. Mi s-a spus că nu există niciun cuvânt în ebraică pentru „istorie”, că toate poveștile evreiești trebuie să provină din amintirile celor care au trăit în vremurile pe care le relatează. Am întâlnit mulți supraviețuitori, care mi-au spus că experiențele lor au fost diferite de toți ceilalți pe care i-au cunoscut acolo și pe care i-au cunoscut de atunci. Cercetătorii au confirmat cât de bine s-a putut multe elemente din povestea lui Lale. Despre multe alte evenimente nu am scris pentru că nu am putut obține o dovadă secundară și deși am considerat ceea ce Lale mi-a spus semnificativ din punct de vedere istoric nu l-am putut localiza în poveste. De la publicarea poveștii sale, am fost contactată de oameni din multe țări, care îmi confirmă și îmi spun povești despre Lale, povești noi pentru mine, dar și povești semnificative, pe care el mi le relatase. A spune orice poveste despre Holocaust prin memoria unei persoane înalță povestea și o asimilează unei persoane identificate. Mi-au spus atât de mulți supraviețuitori că povestea lui Lale este și povestea lor și că îmi sunt foarte recunoscători că ea este scrisă! Au fost culese mărturii orale video de la mii de supraviețuitori, fiecare spunând o singură poveste. Am ales să-i spun povestea într-un limbaj simplu, folosind cuvinte și descrieri cu vocea lui Lale, așa cum mi-a spus-o el și cum am auzit-o. Am scris inițial povestea lui ca pe un scenariu, iar el a citit multe schițe ale documentului respectiv. Lucra cu o companie locală de producție de film pentru a încerca să o adapteze cinematografic, și toate aspectele poveștii sale au fost redate cu acordul lui și au fost verificate de alții. S-a supărat că am omis părți pe care le considera semnificative, dar, așa cum am spus, nu am putut găsi în acel moment confirmări ale amintirilor sale.
– Într-un interviu acordat New York Times în noiembrie 2018, ați spus: „Am scris o poveste despre Holocaust, nu povestea Holocaustului. Am scris povestea lui Lale (…) Cartea nu pretinde a fi o lucrare istorică academică de non-ficțiune, asta o voi lăsă pe seama academicienilor și istoricilor“. Cartea dumneavoastră este ficțiune alimentată de și înrădăcinată în realitatea dură. Ar trebui cititorii să-și imagineze cât de mult este adevăr și cât ficțiune? Sau accentul ar trebui să cadă asupra experienței lui Lale, poate asupra întrebării cum ar reacționa fiecare dintre noi într-o situație similară? Acesta este unul dintre obiectivele literaturii? Se declanșeze o introspecție a propriilor noastre minți, să pună la îndoială ușurința pe care o avem în a-i judeca pe ceilalți?
Am încercat să spun povestea lui Lale sub formă de memorii, dar m-am confruntat cu constrângeri cum ar fi cele de a nu putea dialoga cu sau o descrie pe Gita ca personaj separat, iar asta nu îmi permitea să spun povestea lui Lale așa cum mi-a spus-o el. O singură dată în carte am creat o situație pentru Lale, care îi punea pe el și pe Gita împreună, când avioanele aliate au zburat peste Birkenau. Orice alt aspect al poveștii este bazat pe modul în care și-a amintit și a trăit acea vreme. În esență, povestea faptică a lui Lale este scrisă într-o manieră fictivă care permite folosirea dialogului pentru a întări emoțiile trăite de Lale și de Gita. Știu că de multe ori, când îi ascultam poveștile, mă întrebam ce aș fi făcut dacă aș fi fost în locul lui. Sunt foarte insistentă în legătură cu faptul că nu l-am judecat pe Lale sau pe orice alt supraviețuitor și nu voi accepta judecățile altora despre supraviețuitori și despre ceea ce au făcut sau nu au făcut pentru a supraviețui Holocaustului.
– Ne așteptam, poate, la o poveste mai sumbră despre un subiect atât de întunecat. Ați ales în mod intenționat să faceți din dragoste o parte importantă a poveștii, sau pur și simplu așa a reieșit din amintirile lui Lale?
A povesti lumii despre fata a cărei mână a ținut-o Lale, îmbrăcată în zdrențe și cu capul netuns, a fost povestea pe care Lale voia să o spun. Era important pentru el că și-a găsit dragostea vieții și că au fost împreună la Birkenau.
– Având în vedere toate implicațiile, care a fost cea mai dificilă parte a interacțiunii dintre dumneavoastră și Lale, în a-l reprezenta autentic în poveste?
Pe măsură ce relația dintre mine și Lale s-a transformat într-o prietenie plină de grijă, m-am străduit să-l ascult vorbind despre trecutul său și să conectez durerea și trauma pe care le suferise cu frumosul bătrân care stătea lângă mine. A existat o perioadă în care, cu cât a vrut să vorbească mai mult, cu atât am vrut să aud mai puțin. Durerea și trauma lui mi se transmiteau. Un prieten mi-a reamintit că nu aveam dreptul să păstrez nimic din durerea lui. Nu puteam să-i spun povestea ca și cum i s-ar întâmpla unei a treia persoane, trebuia să rămân fidelă poveștii sale și experiențelor oribile la care fusese martor și din care făcuse parte. M-a ajutat faptul că m-a îmbrățișat și m-a liniștit; el supraviețuise și vorbea cu mine, recunoscător că putea să-și împărtășească povestea.
– Când Lale ți-a povestit despre Cilka, te-ai gândit imediat la un viitor roman care să o prezinte?
Lale mi-a spus foarte clar, după ce s-a spart gheața, despre Cilka: era cea mai curajoasă persoană pe care a întâlnit-o vreodată, și că după ce am spus povestea lui, trebuie să spun lumii despre Cilka. Întotdeauna am sperat să pot să îmi îndeplinesc promisiunea și voi face tot posibilul.
– Știm că Lale a ezitat să-și spună povestea pentru o lungă perioadă de timp, de teamă că până și cei apropiați îl vor judeca. Credeți că este firesc ca personaje precum Lale sau Cilka să fie stigmatizate pentru modul în care au supraviețuit lagărelor?
Principalul motiv pentru care Lale nu vorbise despre trecutul său a fost pentru că Gita nu a vrut ca el să o facă. Reușise să-și încheie socotelile cu trecutul și nu vorbise niciodată despre asta, nici măcar cu fiul lor. Lale era îngrijorat de faptul că orice stigmatizare sau critică care ar fi putut apărea vor fi îndreptate și către Gita. Nu avea cum să permită vreodată să se întâmple asta, cât ea era în viață. Sunt încântată să spun că a greșit. Nimeni nu mi-a spus că l-au considerat altceva decât un bărbat care a făcut tot ce a putut pentru a supraviețui și a-i ajuta pe ceilalți, și fiecare supraviețuitor pe care l-am întâlnit și familiile lor simt la fel. Nimeni nu are dreptul să-i judece pe supraviețuitorii Holocaustului pentru că au supraviețuit.
– În ce măsură v-au inspirat scrierile lui Aleksandr Soljenițîn sau Varlam Shalamov?
Aceștia sunt doi autori remarcabili, care împărtășesc ororile trecutului malefic pe care l-au trăit. Deși stilul meu de scriere este foarte diferit, sunt împuternicită să spun adevărurile supraviețuitorilor de către ei înșiși, așa cum mi le-au relatat. Că descrierile lor despre Rău oglindesc ceea ce mi s-a spus nu este o mângâiere pentru mine.
– Există mai multe resurse pentru romanele viitoare în poveștile lui Lale din anii petrecuți împreună? La ce lucrați în prezent?
Da. Primul meu titlu de non-ficțiune, „Povestiri despre speranță”, este pe cale să fie lansat în câteva țări. Cu toate acestea, următorul meu roman este povestea a trei surori care au supraviețuit Holocaustului, povestea supraviețuirii lor în Birkenau. Viețile lor de după război sunt remarcabile. O cunoșteau pe Gita, își aminteau că Lale le tatuase numerele.
– Credeți că romanele dumneavoastră, scrise pentru un public mai larg, pot face cititorul mediu să fie interesat să cunoască istoria reală a regimurilor totalitare?
Știu că deja se întâmplă. Atâția cititori mi-au scris spunându-mi că fac acum cercetări suplimentare despre Holocaust și perioada Gulagului. Ei ar trebui să știe mai multe; vor să afle mai multe. Pe măsură ce îmi scriu, vor să fie conștienți, astfel încât să își poată juca rolul, asigurându-se că trecutul nu este uitat niciodată și nu se mai va mai repeta.
– V-ați așteptat la succesul extraordinar al cărților dumneavoastră? Ce ne puteți spune despre modul în care au fost primite în diferite culturi? Știți care dintre traduceri a avut cel mai mare impact?
Nu, nu m-am așteptat. Intenția mea a fost să public pe banii mei și să tipăresc 100 de exemplare, pentru a le oferi familiei și prietenilor. Și iată că am fost publicată în peste 50 de țări și 47 de limbi. Am fost cu adevărat copleșită de succesul cărții lui Lale. Vânzările au fost uimitoare, ajungând la șase milioane în întreaga lume. Îmi petrec mult timp pe Google Translate, traducând numeroasele e-mailuri pe care le primesc din întreaga lume. Mi s-a spus că „Tatuatorul de la Auschwitz” a fost foarte bine primită în atât de multe țări – România, Polonia, Ucraina, Slovacia, dar și în Japonia, Brazilia, Coreea de Sud, Africa de Sud și nenumărate altele.
(Întrebări formulate de Delia Marc, Iulia Dromereschi, Jovi Ene. Traducere realizată de Dan Romașcanu și Iulia Dromereschi. Sublinierile ne aparțin.
Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, The Guardian)
