În anul 2018, Editura Humanitas ne-a oferit două apariții editoriale purtând semnătura lui Etgar Keret: volumul de povestiri scurte ”Și, deodată, cineva bate la ușă“ și cartea de memorii ”Șapte ani buni“. Ambele sunt tulburătoare, fiind foarte greu de lăsat din mână. Mai mult decât atât, și după ce lectura se încheie, cititorul este aproape forțat să reflecteze în continuare pe marginea multiplelor interpretări și sensuri care pot fi extrase din textele scriitorului israelian. Dacă Etgar Keret a fost catalogat drept ”un cinic care nu-și poate înăbuși speranța“ (Washington Post Book World), noi credem că poate fi considerat în egală măsură un observator subtil și relaxat al realității, căreia însă nu-i poate trece cu vederea latura întunecată. După ce a vizitat recent România cu prilejul participării sale la târgul de carte Bookfest 2018, Keret ne-a acordat un interviu, răspunzând în stilul său inconfundabil – spectaculos și plin de miez – întrebărilor noastre.
– Povestirile scurte din “Și, deodată, cineva bate la ușă” se citesc ca niște glume un pic mai lungi, dar, odată lecturate, te pun pe gânduri ca și cum ai fi parcurs un roman întreg. Cum reușiți să transmiteți atât de mult si să generați atâtea puncte de plecare pentru reflecție prin intermediul unor texte atât de scurte?
Pentru mine, o povestire începe mereu dintr-un moment de ambiguitate și confuzie. Motivația de a scrie constă în dorința de a împărtăși această complexitate cu cititorul, nu în soluționarea ei. Este ciudat, dar aceste momente de confuzie mă fac să mă simt norocos și mândru că sunt viu. Astfel de momente îmi dovedesc că aventura numită „viață” are mult mai multe straturi decât cele pe care le experimentăm în existența noastră cotidiană.
– O carte autobiografică a lui Amos Oz se intitulează inspirat „Poveste despre dragoste și întuneric”. Proza dumenavoastră mi-a adus aminte de acest titlu, întrucât am regăsit în ea o mare empatie față de oameni, luați individual, și percepția întunericului în care pare invăluită adesea societatea. Povestirile dumenavoastră zugrăvesc o confruntare între personaje bine intenționate sau măcar simpatice și un mediu care le pune în dificultate. Nu vi se pare că, dacă mediul în care trăiesc și interacționează oamenii este unul vitreg, o contribuție majoră în acest sens le revine indivizilor (sau unora, nu puțini, dintre acestia)?
Am susținut cândva o prelegere într-o închisoare de maximă securitate. Deținuții mi-au spus că filmele lor preferate erau cele polițiste. I-am întrebat cu cine țin ei într-un astfel de film: cu polițiștii sau cu criminalii. Toți au spus că în filme își doresc ca poliția să-i prindă pe infractori. Când am încercat să le spun că și ei sunt infractori, ei mi-au explicat că există o mare diferență: criminalii din film erau oameni răi, în timp ce ei pur și simplu nu au avut de ales. Oamenii nu-și trăiesc viața gândindu-se că fac lucruri rele. Întotdeauna ei își construiesc o poveste care le justifică faptele, indiferent cât de grave ar fi acestea. Este important de înțeles că trebuie să acceptăm faptul că putem face lucruri care nouă ni se vor părea pe deplin justificate, dar care vor fi percepute ca nedrepte și crude de către alții. Aceste povești pe alegem să ni le spunem și decalajul lor față de realitate mă interesează cel mai mult.
– Un personaj din povestirea “Și, deodată, cineva bate la ușă” îi spune naratorului, care este scriitor: “Nu descărca peste noi realitatea aşa, ca pe-un camion cu gunoi. Pune- ţi imaginaţia la treabă, frate, inventează […]”. Credeți ca cititorii vor mai degrabă să fugă de realitatea de zi cu zi cu ajutorul unei cărți sau să înțeleagă mai bine ce se întâmplă cu adevărat în jurul lor?
Uneori este nevoie să fugi departe de realitate pentru a o înțelege mai bine. Când ești scufundat în viață, nu poți avea o perspectivă clară asupra acesteia, dar o poveste bună te poate face să levitezi deasupra vieții și să ai o privire de ansamblu asupra acțiunilor și emoțiilor tale. Uneori, după ce citesc o poveste sau un roman care are loc într-o altă parte a lumii sau într-un alt secol, un personaj îndepărtat reușește să-mi ofere o nouă perspectivă asupra vieții mele și asupra faptelor mele.
– Credeți că o situație precum cea din povestirea “Și, deodată, cineva bate la ușă”, care furnizează și titlul volumului, se poate întâmpla cu adevărat în Israel sau în alt loc de pe glob? Ați fost vreodată “amenințat” pentru a spune o poveste? Se așteaptă oamenii să aveți mereu la îndemână o poveste?
Presiunea de a spune o poveste vine de obicei chiar de la scriitor. Cel mai adesea, scriitorul încearcă să forțeze o poveste să iasă la suprafață. Pentru mine, cei ce se confruntă într-o poveste sunt doar reflectări ale vocilor din capul meu și nu ale vocilor unor cititori în carne și oase (și înarmați, pe deasupra) care cer să li se spună povești.
– Un text din volumul de povestiri se intitulează ”Scriere creativă”. Ați frecventat sau ați susținut astfel de cursuri? Își ating acestea scopurile
Ca profesor universitar, susțin frecvent ateliere de scriere creativă. Întotdeauna le spun cursanților: acesta nu este un atelier obișnuit, ci mai degrabă un grup de sprijin precum Alcoolicii Anonimi. Suntem cu toții oameni care au aceeași nevoie ciudată de a inventa povești pentru a putea face față temerilor și dorurilor noastre. Aceasta este o alegere ciudată, pe care este aproape imposibil să o justifici rațional, dar împreună, formând un grup, putem crea această mică seră izolată în care imaginația noastră poate crește.
– Multe din povestirile dvs. par împrumutate din realitatea imediată. Care este metoda prin care vă notați și vă păstrați ideile care apar în jurul dvs.?
Povestirile încep întotdeauna în acele momente din viață în care nu te simți în măsură să-ți explici coerent ție sau celor din jurul tău de ce un anumit fapt sau gând te-a impresionat sau a fost perceput drept important. Mi se poate întâmpla să văd un chelner care oferă unui client o furculiță care i-a căzut pe podea cu un moment înainte sau să observ un bărbat care așteaptă pe cineva într-un restaurant incercând să-și miroasă subsuoara, iar astfel de momente să mă determine să izbucnesc în lacrimi fără a avea capacitatea de a-mi explica de ce.
– Dacă ați prinde Peștișorul de Aur, precum unul dintre personajele dvs., care ar fi cele trei dorințe?
Dacă aș fi știut, n-aș mai fi scris povestirea respectivă. Cred că aceasta se referă, în întregimea ei, la faptul că avem cu toții o dorință puternică și fermă și că, în cele din urmă, această dorință neîndeplinită se dovedește a fi în mod inerent abstractă și imposibil de satisfăcut.
– Cum vă simțiți ca autor al ”celei mai bune povestiri din lume”? 🙂
Nu cred că am scris cea mai bună povestire din lume, dar sunt sigur că am scris-o pe cea mai zadarnică 🙂
– În „Șapte ani buni”, relatați întâmplări prin care a trecut chiar familia dumneavoastră. Cum gestionați problema povestirii unor episoade inspirate în mare măsură din lucruri petrecute celor apropiați, care ar putea manifesta o anumită reticență în ceea ce privește accesul publicului larg la detalii personale din viața lor?
Eu unul simt nevoia de a împărtăși cu alți oameni poveștile mele cele mai personale, sperând că cititorii vor avea o anumită perspectivă sau gândire care ar contribui la temperarea haosului din viața mea, dar trebuie să admit că soția și fiul meu sunt mult mai discreți. Spre deosebire de cărțile mele de ficțiune, memoriile mele nu au fost niciodată publicate în Israel tocmai la solicitarea fiului meu, pentru că le-a considerat prea personale.
– Scrieți povestiri, romane, cărți pentru copii, benzi desenate, memorii. Care dintre aceste genuri literare este cel mai apropiat de inima dumneavoastră?
Povestirea scurtă este cea mai naturală formulă de exprimare pentru mine. Maniera mea de a scrie povestiri este precum un reflex: total inconștient și incontrolabil. Visez, gândesc, iubesc și mă tem sub forma unor povestiri scurte.
– Mulțumim.
Victor & Jovi
(Sublinierile ne aparțin.)
