Citesc de fiecare dată cu multă plăcere și cu mult interes cărțile fascinante ale Sabinei Fati, un fel de non-ficțiune de călătorie care îmi bucură sufletul și care îmi îmbogățește mereu cultura generală. De data aceasta, Sabina a călătorit la Gurile Dunării, iar rezultatul este volumul „Cine râvnește la Gurile Dunării? O călătorie pe timp de război în Delta extinsă: Transnistria, Ucraina, Basarabia, România”, apărut de curând la Editura Humanitas.
M-am bucurat că și-a găsit timp să îmi răspundă la câteva întrebări despre această călătorie, istoria locurilor, geografia complicată și politica foarte complexă a trecutului, prezentului și viitorului zonei:
– Cât de complicat a fost să te documentezi pentru această călătorie și după această călătorie?
Documentarea înseamnă să citesc cât mai mult despre zona în care urmează să merg. Nu doar istorie și nu doar despre politica mai nouă sau mai veche, ci mai ales literatură, memorii, povestirile altora, basme. Mă interesează mult literatura din regiunile sau țările care se intersectează cu locul în care merg în măsura în care pot avea acces la ea.
– După încheierea călătoriei, și așa întreruptă de un accident, cât durează scrierea efectivă a cărții? Folosești agende de călătorie, notițe din timpul drumului?
După fiecare călătorie e nevoie de un timp în care las lucrurile să se așeze o lună-două sau mai bine. E o pauză în care citesc eseuri politice, istoriile grecilor sau romanilor, mai ales pe Tacitus sau chiar romane, cărți care nu au neapărat legătură cu subiectul meu. Scrisul durează câteva luni uneori jumătate de an sau mai bine, depinde de termenul pe care îl am. Uneori e greu fiindcă sunt împărțită între ceea ce se întâmplă ziua, evenimente politice importante pe care le analizez pentru Deutsche Welle și ceea ce scriu noaptea pentru cartea la care lucrez.
– Reiau una dintre întrebările puse în primul capitol: „Poate vechiul Bugeac împărțit între Ucraina și Republica Moldova să scape de influența rusă?”
Depinde cum se vor face jocurile viitoare pe harta mare între marile puteri. Deocamdată pare că destabilizarea unor regiuni, din Ucraina, din Republica Moldova, dar și din statele NATO e mai simplă decât pare. Regiunea Bugeacului e doar un exemplu de permeabilitate, pentru că aici Imperiul Țarist i-a încurajat să se așeze pe bulgarii și găgăuzii refugiați din Imperiul Otoman, dar și pe coloniștii germani, francezi, elvețieni, olandezi pe care i-a invitat să se instaleze în schimbul unor terenuri generoase. Cu toții au primit pe termen lung o serie de facilități pentru a deveni fideli Rusiei, inclusiv scutiri de impozite și de serviciu militar. Colonizarea este adevărul de bază al istoriei ruse, scria un istoric rus al secolului al 19-lea. Aceasta a fost rețeta pentru a ține sub control noile teritorii cucerite de la otomani, inclusiv Bugeacul, intrat în componența Imperiului Țarist în 1812. Granițele au rămas însă flexibile până în ziua de azi, când Brațul Chilia e încă în proprietatea Ucrainei, după ce primul ministru al României, Petru Groza l-a cedat Uniunii Sovietice fără să tresară dimpreună cu Insula Șerpilor la o întâlnire cu Stalin din 1948. Aproape 50 de ani mai târziu negocierile par să fi avut aceeași turnură, de data aceasta între Ucraina și România în care un ministru de Externe român, care a privit mai mereu spre Moscova, a repetat fără prea mult efort cedările din perioada lui Stalin.
– Dincolo de aspectele geopolitice, mi se pare important să descoperim ce părere au locuitorii acestor locuri despre stăpânirea vremelnică: îi interesează sub ce putere se află? Le-ar fi mai bine sub ruși sau sub români?
Dacă Rusia a fost mereu o putere cu proiecte expansioniste, România a ajuns întâmplător să stăpânească întregul Bugeac până la Cetatea Albă sau Bilhorod-Dnistrovskîi cum îi spun ucrainenii și rușii. E adevărat că Ștefan cel Mare a avut marea cetate care controlează vărsarea Nistrului în Marea Neagră, dar între timp acest spațiu s-a modificat profund și el e stăpânit majoritar de vorbitori de limba rusă. România nu are nimic de revendicat, acest spațiu s-a aflat sub administrația ei pentru scurtă vreme în perioada interbelică, iar localnicii nu au amintiri frumoase din această perioadă, cel puțin poveștile transmise din generație în generație nu sunt măgulitoare.
– Istoria e mereu fluidă, așa cum sunt și granițele. Vezi vreun moment în viitorul apropiat sau mai îndepărat în care Basarabia, poate și Bugeacul, să ajungă în componența României?
Nu cred că Republica Moldova are un astfel de deziderat, iar România nu cred că s-ar încumeta să o anexeze. Nu cred că NATO sau UE ar fi de acord cu o astfel de mișcare, mai ales că în oglindă s-ar putea ivi o cerere similară a Budapestei legată de Ardeal. Ce-i drept nu toți ardelenii vorbesc ungurește, dar nici toți moldovenii nu vorbesc românește. În ce privește Bugeacul, acest patrulater complicat, întrebarea principală e dacă rămâne direct sau indirect terenul de joc al rușilor. Aici memoria victoriilor lui Suvorov amestecată cu tradițiile ascetice ale staroverilor, cu poveștile pescărești despre Dunărea ocrotitoare și cu nostalgiile după lumea sovietică alcătuiesc nu doar lumea trecutului, ci și pe cea a viitorului.
– Crezi că războiul din Ucraina aduce posibilitatea ca granițele din această zonă, vizitată de tine, să se schimbe?
Doar un avans neașteptat al rușilor spre Odesa ar putea schimba și mai dramatic acest spațiu. Nu cred că granițele se vor schimba altfel decât în urma unui alt război. Sunt sigură, însă, că Rusia nu va abandona această regiune și că influența ei va rămâne la fel de importantă prin propagandă, manipulare și dezinformare.
– Transnistria și Găgăuzia sunt niște regiuni foarte complicate. Mai servesc ele acum exclusiv influenței rusești (vedem acum criza energetică din Transnistria) sau treptat-treptat își dau seama locuitorii de beneficiile Uniunii Europene?
Transnistria e un stat fake administrat de un fost înalt ofițer KGB, în vreme ce Găgăuzia e o regiune autonomă în care foarte puțini vorbesc românește. Ambele pot fi folosite ca pretexte pentru intervenții din afară și se află încă sub influența Moscovei. Există însă și curente occidentale, dar destul de timide față de tradițiile legăturilor cu rușii.
– Despre Delta Dunării, ce să mai vorbim… După ce și-a pierdut farmecul cosmopolit, pare că localitățile de aici sunt din ce în ce mai sărăcite, mai departe de centru, de finanțări și facilități. Există semne că lumea aceasta poate renaște?
Greu de crezut. În primul rând localitățile se depopulează văzând cu ochii. Am trecut prin sate în care mai locuiau doar trei persoane.
– Ai simțit vreun moment că te-ai aflat în pericol? Îmi aduc aminte de călătoria ta prin Kurdistan și Turcia, unde au fost câteva momente foarte tensionate…
Nu există călătorii fără tensiuni, turbulențe, complicații, dar toate fac parte din farmecul drumurilor. Peste tot în această călătorie am văzut semne ale războiului, ale distrugerilor, ale trădărilor nevăzute și ale complicităților istorice. Gurile Dunării sunt pline de meandre ale geografiei care au trasat frontiere instabile și periferii sărace pe care cel care umblă cu autobuze și bărci, ca mine, le simte cu vârf și îndesat.
– La ce călătorie să ne așteptăm în anii viitori de la Sabina Fati? Ce călătorie ai dori să realizezi și totuși e aproape imposibilă?
Am multe planuri, strâng bani pentru ceea ce urmează, dar urgențele mele țin de istoria imediată, de hărțile politice schimbătoare.
– Mulțumesc!
(Fotografii: pagina de Facebook Sabina Fati, Humanitas.ro. Sublinierile ne aparțin.)
