Dispariția lui Josef Mengele (2025)
Regia: Kirill Serebrennikov
Distribuția: August Diehl, Maximilian Meyer-Bretschneider, David Ruland
Filmul lui Kirill Serebrennikov nu începe în trecut, după gardul de sârmă ghimpată de la Auschwitz, ci în anul 2023, într-o sală de curs din São Paulo. Pe o masă de laborator zace un schelet. Profesorul își întreabă studenții dacă numele Josef Mengele le spune ceva. Nu, nu le spune nimic. Pentru acești tineri, scheletul de pe masă reprezintă doar oase anonime și o istorie uitată. Iar când profesorul menționează obsesia lui Mengele legată de gemeni, unii chicotesc chiar, căci în clasă există și doi frați gemeni de culoare. Ironia e maximă, devastatoare: scheletul unui criminal care ar fi urât visceral genul ăsta de oameni ajunge obiect de studiu în mâinile unor tineri care nu-l recunosc, care nu simt groaza, care fac glume, ignorând faptul că privesc rămășițele unuia dintre cei mai mari criminali ai umanității. Generația tânără nu știe ce monstru a fost Mengele.
Este scena care dă tonul întregului film și, probabil, cea mai dureroasă palmă pe care o primește spectatorul: victoria post-mortem a lui Mengele nu este doar faptul că a murit liber și nepedepsit, ci faptul că a devenit anonim pentru noile generații.
Serebrennikov, regizorul rus auto-exilat în Germania, el însuși un simbol al rezistenței artistice în fața opresiunii, alege aici o estetică de tip cinema de artă pur. Filmul e lung, de aproximativ 2 ore și 15 minute, ritmul e lent, obositor, filmat într-un alb-negru de o eleganță rece care subliniază paranoia și izolarea personajului principal. Există și momente de ruptură în culori, brutale și sfâșietoare, menite să ne facă să trăim intens ororile de la Auschwitz.
Filmul nu este un thriller cu urmăriri de tipul Dosarul Odessa sau cu procese de tip Nuremberg. Este, în schimb, un studiu clinic al degradării în care povestea alternează între anii de fugă și momentele de confruntare cu trecutul.
Cred că August Diehl face un rol magistral. Nu îl portretizează pe Mengele ca pe un clișeu hollywoodian tipic filmelor cu naziști, ci ca pe un bărbat paranoic, care se ascunde sub identități false, apoi ca pe un bătrân obosit, cu gesturi mici, cu o aroganță rece și reținută, care justifică tot ce a făcut cu pseudo-raționamente științifice și ideologice și se plânge de boală sau de singurătate. Un anonim care își plimbă prin America de Sud o conștiință complet impermeabilă la remușcare.
Dar filmul ne obligă să privim și spre rădăcinile acestui rău sistemic. Mengele nu a fost doar un nebun solitar, ci produsul unui sistem care l-a susținut până la capăt. Istoria ne arată că în spatele megalomaniei rasiale și a lagărelor morții a existat un mecanism financiar extrem de eficient, care nu s-a oprit odată cu războiul. De la marile corporații care au profitat de pe urma mașinăriei naziste, până la tăcerea complice a instituțiilor care au privit în altă parte, toți au contribuit la mușamalizarea adevărului.
Mengele nu a fost un fugar solitar care s-a descurcat datorită geniului propriu. A fost susținut în fuga lui de banii familiei sale. El nu a supraviețuit în junglă pentru că a fost inteligent, ci pentru că a avut în spate o rețea financiară care l-a protejat.
Poate cea mai perversă metaforă a viziunii lui Mengele despre lume apare în detaliile intime ale cruzimii sale, acolo unde granița dintre om și animal era ștearsă cu un sadism chirurgical. În film, „Îngerul Morții” își numește câinii ciobănesc german, o rasă pe care, cu siguranță o alegea din mândria rasei ariene, „Țiganul”. O ironie bolnavă la adresa celor pe care îi trimitea la gazare, o metaforă asumată a subumanului: pentru el, câinele era o ființă inferioară pe care o controlezi, o conduci cum vrei și căreia îi poruncești fără drept de apel. Această ierarhie bolnavă, în care o întreagă etnie era coborâtă la rangul de animal și deposedată de orice urmă de demnitate în fața „stăpânului”, explică de ce Mengele nu a simțit niciodată remușcare. În universul lui, el era cel care dădea ordinele, iar ceilalți erau doar material biologic de dresat sau de eliminat.
Ce doare cel mai tare la acest film? Lipsa catharsisului. Nu există un tribunal, nu există cătușe, nici ispășirea unei pedepse. Nici măcar a păcatelor. Mengele moare în 1979, înecat pe o plajă din Brazilia, bătrân, liber și convins că are dreptate. Întâlnirea din 1977 cu fiul său, Rolf, este punctul culminant al acestui vid moral: nici măcar propriul copil nu a reușit să scoată de la el un cuvânt de regret.
Dispariția lui Josef Mengele e un film care te obligă să stai față în față cu vidul moral, cu faptul că fascismul nu a murit odată cu războiul, ci s-a adaptat și așteaptă.
Filmul e necesar tocmai pentru că ne enervează. Ne enervează ignoranța studenților din prima scenă și ne enervează faptul că un monstru a scăpat nepedepsit datorită banilor și complicității. Din păcate, această uitare colectivă este exact terenul pe care răul poate să prindă din nou rădăcini, hrănindu-se din indiferența celor care cred că istoria e doar un schelet anonim pe o masă de laborator.
Disponibil în cinematografele din România.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: www.cinemacity.ro, IMDb.com)
