Pe vremea când ştiam cu certitudine că voi creşte suficient de mare încât să pot deveni un cititor cel puţin la fel de statornic şi rafinat ca cei pe care îi recunosc drept călăuzitori pe drumul presărat cu gânduri şi imagini, privirea îmi era adesea atrasă de cărţile pe care cei din jurul meu le ţineau în mâini şi le studiau cu atenţie. Şi nu de puţine ori, ceea ce îi unea pe oamenii care, în autobuz, în metrou sau în tren îmi deveneau parteneri indirecţi de călătorie, era tocmai această dorinţă de a descifra tainele unor texte lungi care, deşi nu erau însoţite de ilustraţiile atât de dragi, erau păzite cu străşnicie de o pisică neagră, care, departe de a aduce ghinion, ne iese înainte pentru a ne îndemna să trecem fără teamă dincolo de hotarele primelor coperţi.
Călătoria începe fără să prinzi de veste, la fel cum ai rosti orice altă formulă pe cât de magică, pe atât de bogată în cuvinte greu cuprins cu mintea cea prinsă în freamătul secundelor. Şi rând pe rând, o mână nevăzută se prinde cu putere de a ta, în vreme ce un glas la fel de misterios te călăuzeşte către tărâmul basmelor scăldate în culori vii şi purtătoare de frumos. Iar în vreme ce cutreieri, fără grijă, crâmpeiele de ficţiune şi realitate par să se alieze pentru a te transforma într-un iscusit explorator al comorilor ascunse printre pagini şi cuvinte. Destinaţia finală este una – visul, sălaşul unde zgomotul celor 365 de petale strânse în corola unui oarecare an devine cânt mângăietor, plăsmuit odată ca niciodată şi ţesut printre firele proaspete ale lui Azi, pentru a-l vesti şi a-l înveşmânta pe Mâine.
1. Fenomenalele femei de la Grand Hôtel (Ruth Kvarnström-Jones, 2025)
De-a lungul timpului, s-au scris şi s-au spus multe pentru a defini şi a elucida, pe cât posibil, eternul mister al doamnelor de pretutindeni. Unele voci au susţinut că femeia este o întruchipare a înţelepciunii vieţii, în vreme ce alţii s-au raportat la ea ca la o posesoare a unei forţe nevăzute, care te face să devii prizonier al unui melos menit să te rătăcească prin labirintul deşertăciunilor.
Mai târziu, această categorisire a căpătat o şi mai mare însemnătate, în deplină armonie cu schimbările de natură socio-culturală, fapt adesea consemnat în diverse apariţii literare. Fără îndoială, ne este cunoscută tuturor tendinţa unora dintre scriitorii contemporani de a da naştere unor poveşti pline de vrajă, eleganţă şi senzualitate, în care femeia joacă de cele mai multe ori rolul principal, ca mesager al dragostei sau ca luptătoare îndârjită cu toate durerile, dezamăgirile, minciunile şi trădările care îi umbresc călătoria prin viaţă.
Şi nu de puţine ori, în vreme ce hălăduim, mai mult sau mai puţin haotic, printre grijilie cotidiene, urechile ne sunt atrase de veşti şi întâmplări în spatele cărora nu poate să nu se afle o mână iscusită de femeie. De asemenea, călătoria lor prin timp atestă o misterioasă împletire între vise, dorinţe şi secrete pe cât de diferite pe atât de ancorate în jocurile nebănuite ale destinului. Iar în tandem cu vocile lor delicate şi hotărâte, deopotrivă, o oarecare casă prin jurul căreia trecem, adesea, în viteză, preia cuvântul, legând pagini rafinate ale istoriei vii de mereu fascinantul tărâm al lui A fost odată. Astfel s-a scris, pe la începutul secolului trecut, povestea renumitului Grand Hôtel din Stockholm despre care se spune că, mai înainte de a fi recunoscut în mod deplin ca simbol al luxului şi primitor sălaş al înaltei societăţi, a fost salvat de la ruină de opt femei care au ştiut să îşi pună toate darurile primite în slujba unui vis comun.
Cameriste, bucătărese, sau chiar spirite aflate la puţini kilometri distanţă de linia care leagă vremea viselor cu ochi deschişi de inevitabila realitate, toate şi-au scris destinele prin încăperile opulente ale hotelului, sfidând, fără teamă, acele priviri tăioase şi curioase ale unei societăţi care credea că cel mai bun rol al femeii este acela de a petrece cât mai mult timp între cei patru pereţi ai bucătăriei. Cu raţiune şi înţelepciune, ele îşi câştigă, asftel, demnitatea cuvenită, demonstrând, fără îndoială, că până şi freamătul unei lumi acaparate de schimbări radicale în plan politic și social poate fi îmblânzit atunci când solidaritatea, devotamentul, curajul, libertatea şi speranţa se impun ca valori autentice, de nezdruncinat.
2. Fiicele pictorului (Emily Howes, 2025)
În ultimele luni am avut parte, printre altele, de evadări spectaculoase pe tărâmul cuvintelor care trezesc, hrănesc şi înseninează fiecare crâmpei de zi. Şi rând pe rând, sub ochii mei, iureşul acelui carusel ce se anunţa flancat de umbre, tăceri şi incertitudini a început să se îmblânzească, purtând mintea şi inima până la hotarul dintre viaţă şi vise. Aici, se făcea că fiecare foşnet de pagină părea să împrumute, la vremea rânduită, veşmântul unui murmur tainic, desprins din acel cânt deopotrivă duios şi răscolitor ţesut, adesea, în lumea doamnelor. Astfel s-au scurs cele câteva zile de rendez-vous cu Fiicele pictorului care, străjuind una dintre coperţile recent poposite în librării şi case, te îndeamnă să plonjezi într-un ocean de lumini şi umbre, acolo unde fiecare culoare de pe şevalet devine ecou al freamătului vieţii.
La început, lumea celor două surori Gainsborough pare desprinsă, de la un capăt la celălalt, dintr-un carusel al jocurilor şi poveştilor inocente, în faţa cărora chiar şi cea mai aspră privire încărcată de prejudecăţi s-ar putea îmblânzi. Şi totuşi, un văl deloc scăldat în senin pluteşte prin aer. Căci a-l avea drept tată pe Thomas Gainsborough nu înseamnă doar a te înrudi cu unul dintre cei mai renumiţi pictori ai secolului al XVIII-lea, ci şi a învăţa, cu sau fără voie, întregul set de reguli adânc înrădăcinate în tradiţia unei societăţi în care lupta permanentă pentru bani şi măriri deşarte ocupă un loc privilegiat.
Iar din tot acest iureş, se desprind, mereu, ele: Peggy și Molly – întruchipări ale duelului dintre raţiunea tăcută, analitică, răzbătătoare chiar şi în faţa celui mai nemilos sacrificiu şi spiritul vulnerabil, a cărui impulsivitate şi fire romantică sfidează, fără teamă, orice reguli. Căci fiecare dintre crâmpeiele de poveste care întregesc imaginea acestui timp guvernat de jocuri cu mize mult prea mari le surprinde într-un nou veşmânt, de fiecare dată şi mai strălucitor. Rând pe rând, surorile unite pe vecie de un secret dureros şi greu de cuprins cu mintea, devin muzele care îşi cântă neîncetat dorinţa de a-şi pune inteligenţa, creativitatea şi sensibilitatea în slujba evadării dintre zidurile case părinteşti şi chiar de sub privirile reci şi deloc iubitoare ale lumii.
Iar mai apoi, când timpul îşi afirmă cu tărie condamnarea la disparţie, Fiicele pictorului sunt şi ele ridicate la cruntul rang de victime colaterale ale unor vremuri demult apuse, dar din umbra cărora un cânt răvăşitor al sângelui se face adesea auzit, doar-doar va mai scălda în lacrimi ceea ce părea menit să fie scris în culori purtătoare de viaţă, dragoste şi speranţă. Şi totuşi, ceea ce rămâne în urmă, atunci când povestea va fi fost pusă la locul ei, pe raftul bibliotecii şi al minţii, nu este altceva decât o dovadă vie că, dincolo de orice pendulare cruntă printre zgomotele implacabile, penetrante şi dureroase ale timpurilor, imaginea femeii rămâne mereu vie, suprapunându-se cu portretul unei statornice luptătoare – o fire sensibilă, înzestrată deopotrivă cu putere, curaj, speranţă şi nobilă demnitate.
3. Romanul Parisului (Ruth Reichl, 2025)
Oare câţi dintre noi, ca iubitori de poveşti, nu ne-am lăsat prinși în mirajul unor lumi în care totul pare că este posibil și nu ne-am dorit măcar o dată să ne transformăm, fie şi pentru o secundă, într-unul dintre personajele îndrăgite care, încă din copilărie, ne-au înseninat viața?
Un posibil răspuns oferit de literatura contemporană la această întrebare se poate cu uşurinţă descifra atunci când, deschizând Romanul Parisului, descoperim o lume plină de exuberanţă şi suspans, mult apropiată de universul tainic al basmelor.
Fără vreo formulă magică specifică unei poveşti care se respectă, suntem direct propulsaţi în societatea americană a zilelor noastre, unde facem cunoştinţă cu Stella o tânără a cărei existenţă, deşi plină de vitalitatea specifică vârstei la care cele mai multe dintre fete își fac planuri pentru un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, tinde să fie umbrită de ecourile unor traume greu de vindecat. Copilăria şi adolescenţa îi sunt marcate de prezenţa mamei, a cărei fire expansivă, puternic influenţată de atmosfera nonconformismului vieţii din America, trezesc în spiritul deja vulnerabilizat o nevoie permanentă de izolare. Până într-o zi, când tocmai cea care i-a dat viaţă moare fulgerător, lăsând în urmă un şir nesfârşit de întrebări, precum şi o sumă de bani însoţită de un bilet cu destinaţia Paris.
La început, acest ultim îndemn se arată cu totul neobişnuit şi mult prea greu de dus la îndeplinire de o tânără care, până să ajungă la vârsta de 33 de ani, nu se bucurase de adevăratele frumuseţi ale vieţii, devenind chiar prizoniera unui timp care curgea mereu la fel. Şi totuşi, odată cu primul pas făcut prin Oraşul Luminilor, acolo unde totul pare învăluit în tainicul veşmânt al unor vechi şi misterioase legende, vraja întunecată a copilăriei se îmblânzeşte, cedând locul unui alt timp, pe cât de necunoscut, pe atât de plin de surprize încântătoare.
De dincolo de vis, o rafinată rochie neagră devine cheia spre lumea cea nouă, care o primeşte pe Stella cu braţele larg deschise şi o îndeamnă să transforme fiecare culoare, sunet, cuvânt, parfum şi crâmpei de istorie demult apusă într-o picătură dintr-un elixir preţios. Rând pe rând, în tandem cu foşnetul paginilor, Romanul Parisului se dezvăluie asemenea unui labirint, străjuit de la un cap la altul de uşile deschise ale unui palat devenit muzeu, de rafturile unei librării învăluite în legendă, de o alee pietruită şi plină de poveşti nespuse, sau chiar de un salon intim al unui restaurant elegant. Iar pe măsură ce toate aceste destinaţii se lasă explorate cu foarte mare atenţie, ochii primesc în dar o pereche de lentile din spatele cărora fiecare clipă devine un foarte bun prilej pentru descoperirea unui nou sine.
Şi însuşi cerul plin de nori pe care Stella îşi scria povestea, crezând că fiecare zbatere a secundelor nu se poate dăltui în timp altfel decât sub semnul singurătăţii şi al rătăcirii haotice printre visuri palide, devine sălaş primitor al stelelor purtătoare de speranţă şi dragoste de viaţă. Lansate către lumea cea mare asemenea unui caleidoscop de lumini, culori şi umbre desprinse din sala de cinema, ele modelează şi înfrumuseţează gândurile, hrănind cu lumină tot ce se voia dureros şi împovărător, pentru ca mai apoi să se împletească, în taină, chiar cu privirile temătoare, rugătoare şi recunoscătoare, îndreptate spre sălaşul lor înalt.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://www.facebook.com/humanitas.fiction.)
