Carti Literatura romaneasca

Tradiții și obiceiuri moldovenești, în limbaj modern sau arhaic: romanele lui Cezar Amariei și Ovidiu Pecican

”Zilele noastre mărunte”, de Cezar Amariei
Editura Polirom, Colecția Ego. Proză, Iași, 2018

”Cu ochii de acum, pățaniile din acea primăvară ar putea părea năstrușnice. Mai ales că, în multe privințe, în urmă cu trei sute de ani și mai bine, Moldova arăta cu totul altfel. Oamenii erau puțini și așezările risipite. Târgurile se ițeau mici, fără de ziduri sau șanțuri de apărare. Cele mai multe locuințe se mulțumeau cu o încăpere, două, ridicate din lut și băligar, pe căpriori de lemn. O spoială de var alb umplea pereții, sub acoperișul de stuf. Cei avuți trăiau în case din piatră mai mari, cu pridvoare lungi, în care leneveau vara la răcoare, sub acoperișuri lungi de șindrilă. Beșici de vacă sau bou țineau loc de geam la ferestrele cât palma.” (pag. 7)

Astfel începe romanul lui Cezar Amariei, stabilindu-și reperele temporale și geografice în Moldova secolului al XVII-lea, pe când regiunea arăta cu totul altfel, obiceiurile și locuitorii săi erau altfel de cum le cunoaștem cu toții. Și, indiferent de personajele care colindă acest teritoriu (și ele foarte diferite, din toate clasele sociale și etniile), ”Zilele noastre mărunte” este, în primul rând, o frescă a unor timpuri pe care le (re)descoperim cu acest roman bun și interesant.

Desigur, autorul ne aruncă și o momeală, atât pe coperta a patra, cât și în primele pagini ale volumului: aceasta este constituită dintr-un personaj din Anglia, care ajunge pe tărâmul Moldovei, dornic să facă avere din tipărituri, din ziare, foi jurnalistice sau chiar cărți, lucruri care nu prea se găsesc pe aici. Numai că averea sa cea mai de preț, cuferele în care avea tot ceea ce îi era necesar, sunt scăpate de hamali în Dunăre, chiar de la intrarea lui în țară, la Galați. John Newcomb, pe numele lui, trebuie să își revină rapid și să caute alte mijloace de supraviețuire, chiar dacă la fiecare pas englezul (căruia aproape toată lumea îi spune ”neamț”, cuvânt devenit o obișnuință în a numi străinii din Occident) este jefuit, înșelat, luat de prost:

”Newcomb se mira de cât de unduitoare sunt trebile în Moldova și cum se pot ele schimba peste noapte.” (pag. 69)

Însă Newcomb nu este decât un personaj în acest volum, chiar inofensiv. Peste tot sunt personaje pitorești, ce înfățișează întreaga tipologie a lumii moldovenești din acele timpuri: boieri, căpetenii tătare, negustori evrei, slujbași de seamă ai Domnului Moldovei, preoți săraci și lacomi, soli turci sau poloni și mulți alții. Iar aceste personaje interpretează partituri la fel de tipice acelor timpuri, precum prostia țiganilor (”atât îi duce capul”) sau antisemitismul perpetuu. În scene destul de crude, evreii sunt acuzați că vând în post rachiu îndoit cu carne, că otrăvesc icoanele, că le vând varză și carne de porc etc., motiv pentru a începe un adevărat pogrom, împotriva lor, în cartierele populate de ei din Galați.

Din păcate, două din ultimele capitole sunt dezamăgitoare, pentru că lumea arhaică a Evului Mediu este lăsată în urmă, pentru a ajunge în prezent, unde nimic nu e la fel, iar printre personaje apare chiar autorul (chiar era necesar?). Cu toate acestea, cea mai mare parte a romanului lui Cezar Amariei constituie o excelentă frescă romanțată a ținuturilor românești din Evul Mediu, a obiceiurilor și metehnelor, a drumurilor și amestecului de popoare, a diferenței dintre bogați și săraci, a luptei continue pentru existență. O carte ce reînvie o lume și timpuri care merită cercetate mai atent sau, dacă se face deja asta, care merită să fie aduse la suprafață mai des, prin cărți de istorie sau, ca aici, de ficțiune.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.


”Lumea care n-a fost”, de Ovidiu Pecican
Editura Polirom, Colecția Fiction.Ltd, Iași, 2018

Subintitulat ”O odisee în scrisori și documente moldovenești din prima parte a secolului al XVII-lea”, volumul lui Ovidiu Pecican privește cam aceeași perioadă pe care a descris-o și Cezar Amariei, numai că stilul este cu totul altul, autorul optând aici pentru un limbaj de secol al XVII-lea, pe care îl descoperim în diferite scrisori, cronici ale cărturarilor, documente simple, epistole de îndrăgostiți, hrisoave.

Nu putem spune că acestea au prea multă legătură unele cu altele, sensul lor fiind mai degrabă descoperirea unui limbaj din vremuri trecute și, de ce nu?, a unor metehne, obiceiuri și rutine. Cu alte cuvinte, nu suntem departe de ceea ce a încercat și Cezar Amariei în volumul prezentat inițial, iar Ovidiu Pecican a ales calea limbii epocii, așa cum o găsim uneori la vechii cărturari moldoveni. Din păcate, nu este ușor să citești 160 de pagini în care acest limbaj se repetă la nesfârșit, fără să existe totuși un subiect prea bine conturat (în afară de acest, repet, limbaj!). Un exemplu:

”Ce numai ce m-au scosu den brațe calde unde șideam să mai ațâpesc după grea noapte și pohtitoare, că datu-am io și Miclăuș și Ianuș și prostovanul de leah carele au remas pre lângă noi peste nește muieri lăiețe care nu mai văd decăt ceriul, cât șed pe spete cu picioarele rășchirate. Și deaca au vrut, vrut-am și noi, că nu e cu cale să dai îndărăpt de nu vrei fi vrere, să te râdă pănă și gainilii de sunt soațe la cucoșii selbatici. Zic de cucoși că am și săgetat eri unul și i-am mâncatu carne, dacă erau cam ca ațăle…” (pag. 70)

Nu avem o datare cronologică prea exactă, se fac însă uneori referire la primele două decenii ale secolului al XVII-lea și de un Ștefan vodă, a cărui domnie se află la ananghie, de vreme ce este atacată de un pretendent la domnie, Grigorie, într-o dispută ce continuă pe tot parcursul volumului, implicându-se și tătarii, leșii, otomanii, ardelenii, muntenii. Să fie oare vorba de Ștefan Vodă Tomșa? Nu știu, dar în volum descoperim voci multiple, fiecare din ele implicându-se în acest război fratricid, dacă nu direct prin luptă dreaptă, măcar prin referiri de la distanță. Totuși, personajele sunt greu de urmărit, cu descrierile și numele lor pompoase, așa că eu consider că acest volum este mai mult un talmeș-balmeș decât un roman propriu-zis.

Desigur, esența epocii este redată foarte exact, mai ales prin descrierile atente  ale obiceiurilor, de la amantlâcuri la lupte prin păduri, de la mâncare până la elemente scatologice (cam dese, se pare că moldovenii aveau probleme cu stomacul, probabil mâncau foarte rar mâncare multă și de calitate și o pățeau de fiecare dată când își schimbau acest obicei), de la violuri la răzbunări sângeroase:

”Și iară mă duc cu sufletul cătră frâmseța măritei mele stăpâne, ce-au pus denaite flămândului coșarca cu alivenci și burdușelul cu vinișor den podgoria ce ai pre dealul de dupi căși, care cui nu i-ar fi de trebuință?… Care am fulecat toată cuprinderea și am stăvilit foamea așa chip de au trebuit să mă ațân de-ntors numai pin ierbișuri nalte și să mă cat de pântecarai cu brusture gros.” (pag. 43)

Așadar, ”Lumea care n-a fost” nu poate fi considerat un roman, ci o amestecătură de texte construite cu grijă, cu scopul de a reconstitui atât limbajul Moldovei de secol 17, cât și obiceiurile și isprăvile acelor timpuri. Însă nu pentru toată lumea e ușor de citit acest volum.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.

Articole similare

Clar de femeie, de Romain Gary

Jovi Ene

Seek and hide cu Andrei Panțu: Tonomatul

Carmen Florea

Minunea, de R.J. Palacio – cartea și filmul

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult