”Nepovestitele iubiri. 7 minibiografii sentimentale”, de Tatiana Niculescu
Editura Humanitas, București, 2021
Am spus întotdeauna că una dintre principalele calități ale unui prozator de succes este simțul de observație, care înseamnă atât o privire atentă la oamenii din jur, cât și ascultarea discuțiilor care se întâmplă să se desfășoare în apropierea acestuia; aceste lucruri se traduc mai târziu într-o proză de calitate, care utilizează mici fragmente sau situații auzite sau observate ca subiect sau ca fundal al textelor. Este și cazul Tatianei Niculescu, mai cu seamă în acest volum recent, ”Nepovestitele iubiri”.
Șapte povestiri de dragoste, în care autoarea și-a folosit calitatea de observator, pentru a reține din discuțiile sau poveștile de familie și cu prietenii câteva mici fragmente de iubire adevărate, ficționalizându-le apoi pentru a deveni povești extraordinare ale unor oameni cunoscuți, de toți sau doar de autoare (de altfel, la finalul fiecărei proze, ne sunt semnalate originile acesteia). Așadar, Tatiana Niculescu a plecat de la întâmplări auzite, având deci un sâmbure de adevăr, pentru a construi ficțiuni istorice suficient de interesante pentru ca cititorul să îndrăgească poveștile și să le istorisească mai departe.
Dar mai există și alte calități ale acestui volum care merită să fie reliefate. Este vorba, în primul rând, despre dragoste, sentiment care se află în centrul cărții; cele șapte povestiri sunt prilej de desfătare, reușind, prin intermediul unui stil apropiat de cel clasic, să-i restaureze cititorului, dacă e nevoie încrederea în iubirea adevărată, fiind foarte potrivite a fi citite atât într-o perioadă în care ne apropiem de deprimare, cât și într-o zi mohorâtă, în care e nevoie de zâmbete și de sensibilitate.
Textele ne poartă din Nisa în Paris, din Sulina în Londra sau București, prin personaje de poveste (precum unele care fac parte din familia regală românească, ba chiar și un text în care suntem în fața unei întâlniri providențiale cu fecioara Maria) sau prin oameni obișnuiți în circumstanțe extraordinare, toate având legătură cu dragostea. Fiecare povestire ne oferă o întâlnire simpatică și deloc obișnuită cu atitudini, sentimente, circumstanțe, obiceiuri și zone diferite ale lumii. Sigur, cititorii vor fi mereu de atrași de povestea adolescentină de dragoste a lui Neagu Djuvara, eroul uneia dintre proze, dar nu e vorba numai de asta, există multe alte mostre de iubire adevărată:
”Ne vedeam adesea, iar cu Puștiu îmi făceam lecțiile la franceză. Știa să transforme orice într-o poveste palpitantă. Iubeam privirea lui asupra oamenilor și a lumii. Era bun, era generos, avea, deși era încă un puști, o noblețe de caracter pe care mai târziu n-am mai întâlnit-o la nici un bărbat. Dar nu am trecut niciodată de limita de apropiere impusă de acel vous franțuzesc cu care eram amândoi obișnuiți în familie. Cu Răzvan mă întâlneam fără știrea lui, iar într-o seară, la despărțire, ne-am sărutat. Cu el cred că trecusem de vous. Îmi amintesc că aveam amândoi buzele strânse și gurile noastre abia s-au atins. Era totuși un prim sărut și mirosea ușor a tutun și a lavandă. Învățam să fumăm. Îi iubeam, am impresia, pe amândoi frații și mă străduiam să le ascund că mă văd în taină cu fiecare din ei. Mă temeam doar să nu mă dau de gol sau unul din ei să nu mă surprindă ieșind cu celălalt.” (pag. 88-89)
Și mai este ceva: cum spuneam, Tatiana Niculescu utilizează un crâmpei de poveste pentru a construi în jurul acesteia și, mai ales, pentru a ne dezvălui cu totul alte idei, informații, bine documentate fie din cărți, fie din auzite, fie din experiență proprie. Așa aflăm despre povestea spionului de la curtea reginei Maria sau despre misterul icoanei de la Sulina, ba chiar și despre faimoasa Florence Baker, pe care împătimiții de istorie o cunosc cu siguranță și din cu totul alte circumstanțe. Ca să nu mai spun despre tradiții și obiceiuri din diferite zone ale țării, care merită păstrate în amintirea noastră:
”Își amintea cum se aranja masa în seara Învierii, aproape de miezul nopții: întindeau o față de masă albă, apretată, de ziceai că e de carton. Puneau un cozonac într-un capăt și altul în celălalt capăt al mesei. Apoi, în ordine, miel fript întreg cu hârtie verde tăiată ca iarba, în bot; purcel umplut cu măruntaie, bulgur și ceapă prăjită, cu un ou roșu în gură; curcan cu picioarele învelite în staniol; jambon afumat copt în înveliș de cocă de făină neagră și uns cu untură, cu șoriciul ridicat pe jumătate ca să se vadă slănina presărată cu cuișoare și alte mirodenii. În zori, se adăugau pe masă prăjiturile și tortul de nuci, țuica și vinul. Nimeni nu se atingea de nimic până când familia nu venea de la slujba de Înviere, cu lumânările aprinse.” (pag. 113)
Așadar, suntem în fața unui volum care te face să te simți melancolic și sentimental, dar doar dacă îl privești cu sufletul deschis (și dacă posezi asemenea sentimente, desigur). O carte care face bine și la inimă, și la creier, în această perioadă atipică.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro)
