“Răcani, pifani şi veterani. Cum ne-am petrecut armata”
Volum coordonat de Radu Paraschivescu
Editura Humanitas, Colecţia Râsul Lumii, Bucureşti, 2008
Mărturisesc faptul că nu am făcut armata şi nu am avut decât prea puţine momente în care mi-am dorit acest lucru. Motivele le-am găsit şi în volumul coordonat de Radu Paraschivescu (un om cerebral, calculat şi excelent analist sportiv, pe care îl ascult de fiecare dată cu multă admiraţie) şi, pe lângă umorul aferent distanţei în timp, pe lângă unele nostalgii ale perioadei de tinereţe, mulţi dintre cei care semnează textele din această carte nu au găsit nimic demn de admiraţie în cariera lor (scurtă) militară, iar oamenii de acolo sunt cel mai adesea satirizaţi, ironizaţi, blasfemiaţi sau chiar urâţi pentru lipsa de omenie, de inteligenţă sau de toleranţă.
Volumul adună semnatari de renume, care povestesc fiecare propria experienţă din armată, fiecare cu propriul stil şi talent, într-o descriere perfectă a vieţii cazone din timpul comunismului (în marea majoritate a cazurilor), iar în ultimul exemplu, cel al lui Traian Ungureanu, chiar şi a rigorilor recrutării, a testelor medicale, prin care am trecut, de altfel, şi eu, dar şi a erorilor sistemului militar, care era în stare sa aducă în armată oameni de orice tip, inclusiv cei bolnavi, aşadar inapţi serviciului militar.
Şi ne aflăm astfel în faţa unor povestiri şi povestitori cu stiluri suculente, ironice sau epice, fiecare cu propria poveste şi toţi conduşi de acelaşi gând: de a povesti „cum ne-am petrecut armata”. Şerban Foarţă îşi mărturiseşte aventurile militare în propriul şi cunoscutul stil, o poezie cu rimă şi ritm, aproape gata de pus pe muzică, Adrian Georgescu (excelentul editorialist şi comentator sportiv) şi Călin-Andrei Mihăilescu construiesc inedite dicţionare cazone, Dan C. Mihăilescu intitulează povestirea sa (care spune totul prin titlu) „A fost greu, haios, nedemn şi absurd, adică foarte bine!”, iar „armata” de povestitori este completată de Radu Naum, Tudor Octavian, Radu Paraschivescu, Cristian Tudor Popescu, Cătălin Ştefănescu, Traian Ungureanu şi alţii, nu mai puţin importanţi.
Este o carte cu mult haz, care acum este sincer şi îndepărtat, dar care în timpul serviciul militar, era cel mult haz de necaz, dar din rândurile scrise aflam multe lucruri importante, câteva mesaje, învăţăminte, precum şi concluziile necesare descrierii cu pertinenţă a modului în care este privită armata în concepţiile poporului român. Astfel, cu privire la desfiinţarea serviciului militar obligatoriu, opiniile rămân şi sunt diferite, un subiect la care personal am fost cu totul de acord cu reglementarea oficială. Adrian Georgescu, un rebel în felul său, dar şi fin observator al vieţii de la noi, spune: „Prin desfiinţarea stagiului militar obligatoriu, bărbaţii nu au avut de câştigat, ci de pierdut. Am abandonat singurul teritoriu inaccesibil femeilor, care ne permitea să ne simţim, fie şi pentru cele câteva minute de povestit cu privirea în gol, superiori.”
Pe de altă parte, Cătălin Ştefănescu, interesantul şi inteligentul realizator al emisiunii Garantat 100%, ne împărtăşeşte concluziile: „Armata a fost mai mult o chinuială şi o imensă pierdere de vreme. Nu împărtăşesc deloc poveştile cu „desăvârşirea bărbăţiei” şi cu „şcoala vieţii”. Armata obligatorie era doar o piesă din angrenajul totalitarismului, o parte din gigantica maşină de îndobitocire şi înregimentare a milioane de indivizi. Însă şi aici, ca peste tot, oamenii găseau portiţe ingenioase de a supravieţui, de a fi împreună, de a râde pe furiş de prostie şi de impostură. Pentru unii mai lipsiţi de şansă, armata a fost stavila tinereţii, capătul de drum al exuberanţei, începutul plafonării şi cântecul de leagăn al resemnării. Pentru alţii a fost o experienţă marcantă, despre care se poate povesti acum, peste ani, cu mai multă sau mai puţină veselie”.
Unul dintre motivele pentru care am urât întotdeauna armata şi am refuzat sistematic să „mă înrolez” a fost faptul că nu am dorit să primesc ordine prosteşti şi ilogice şi, mai ales, nu mi-a plăcut niciodată să am şefi mai proşti decât mine (nu am scăpat de asta în viaţa civilă, dar asta e altă poveste). Nici unii dintre autorii cărţii nu ajung la altă concluzie, Cătălin Mihuleac extrapolând această poveste şi în viaţa de după armată, când maimuţărelile şefilor au uneori aceeaşi conotaţie ca în armată, şi aducându-i armatei şi un anumit merit în formarea vieţii de adult: „Că veni vorba, cred că ăsta rămâne principalul merit al armeţii, pe care îl recunosc franş, la suficienţi ani de la terminarea stagiului: m-a învăţat să primesc senin ordine care nu-mi convin, de la şefi mai stupizi ca mine. (…) De câte ori superiorii mei ierarhici, de pe la diferitele slujbe pe care le-am abordat, îmi făceau o scenă, mă umileau direct sau printr-un ordin idiot, în mintea mea îi îmbrăcam în haine de caporal, de sergent sau de locotenent, le potriveam în partea de sus chipiul, şi toate hachiţele lor îmi deveneau dintr-o data suportabile.”
În final, dintr-o carte cu adevărat amuzantă, dar şi pline de învăţăminte, care ar fi îndemnat poate generaţii de viitori „răcani, pifani şi veterani” să renunţe la viaţa militară dacă ar fi fost publicată pe vremea când serviciul militar era încă obligatoriu, pe vremea când se considera că dacă mergeai în armată deveneai bărbat, când „fentarea” armatei era considerată în familie dezonoare, nu puteam fi decât de acord cu Radu Naum, care descrie perfect ceea ce a învăţat sau nu a învăţat din armată: „Armata ne-a învăţat că poţi să nu înveţi nimic. Că dacă în nouă luni se coace o viaţă, în nouă luni poate fi suspendată o viaţă. Ultima imagine pe care am păstrat-o e aceea a unui locotenent umblând cu o bâtă la el. De frică. Şi atunci am râs, am râs lung, electric, ca o golire. Aveam iar optsprezece ani.”
Şi tot el spunea „Back to Bacău. Unitatea 011XX. Acolo am învăţat că existau doar două feluri de locotenenţi: 1. Proşti, 2. Şi proşti, şi răi.” O concluzie cum nu se poate mai nimerită, având în vedere bancul care circula printre noi în facultate, cei care doream să fentăm tot timpul armata obligatorie: „Cine face armata, este bărbat. Cine nu face armata, este bărbat deştept”.
1 comment