In ‘Dilematica’ – suplimentul ‘Dilemei Vechi’ aflam cu ocazia deschiderii unei expozitii initiate de Institutul Cultural Român din Bruxelles la Centrul Belgian al Benzii Desenate ca arta benzilor desenate are in Romania o istorie de mai bine de un secol: ‘Prima poveste românească în format BD a apărut în 1896, sub semnătura lui Constantin Jiquidi. Se numea Pisica Spălată (propabil că Pisica Pătrată a lui Ciubotariu e urmaşa modernă, contemporană, a celei „spălate”). Cel mai cunoscut personaj românesc de benzi desenate e însă Haplea. Care, deşi n-a mai apărut de decenii în cărţi sau reviste, circulă în continuare, ca personaj de bancuri’.
in ‘Dilema Veche’ Andrei Plesu se pronunta sub titlul ‘Intelectualii spun lucruri trăsnite’ in legatura cu disputata carte a lui Lucian Boia ‘Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950’: ‘Cartea lui Lucian Boia abundă în informaţii năucitoare, surprize şi subînţelesuri. E un document esenţial pentru cine vrea să înţeleagă istoria naţională, mintea cărturarilor şi, mai ales, conştiinţa lor. Nu vreau să judec pe nimeni. Aş trage o singură concluzie: ar fi bine ca intelectualii să se gîndească de zece ori înainte de a emite sentinţe „deştepte” şi înainte de a adera la un crez sau la un personaj charismatic. În rest, vorba lui Alecu Russo: „Dumnezeu să ierte trecutul!”
‘Matei Brunul’ a lui Lucian Dan Teodorovici se profileaza a fi una dintre cartile cele mai interesante ale anului care se aproprie de sfarsit, daca nu cumva cartea anului. Despre ea scrie Marius Chivu in ‘Dilema Veche’: ‘Plasat în plin deceniu stalinist şi avînd ca protagonist un păpuşar, noul roman al lui Lucian Dan Teodorovici este, cu toată simbolistica aferentă, odiseea recuperării memoriei….Matei Brunul abordează impresionant o temă dificilă şi riscantă, este de departe cea mai ambiţioasă, matură şi solidă carte a lui Lucian Dan Teodorovici.’
In ‘Observator cultural’ Daniel Cristea-Enache scrie despre volumul de poezie ‘Refuz fularul alb’ al lui Marius Ianus: ‘Titlul însuşi pune probleme. E cu semn de exclamare, aşa cum apare pe pagina de gardă şi în colontitlul volumului? Sau fără semn de exclamare, ca pe copertă, ca în descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale şi ca pe pagina ce deschide secţiunea eponimă? Nici tehnoredactarea nu este profesionistă: se schimbă, în interior, fontul de literă. Ceva îmi spune că autorul a vrut să publice acest volum în termenii lui, nu ai altora, şi că s-a ocupat singur de toate „aspectele” revenind unor departamente specializate. Astfel că volumul arată cum arată…Blesteme groaznice şi blesteme dezlegate; poezii luînd structura şi melodia interioară a rugăciunii; condamnări, vituperări şi renegări violente, dar şi proiecţii fantasmatice ale unei fericiri în doi, dacă nu în trei; încredinţări în mîna dreaptă a Domnului, ca şi în iubirea infinită de oameni a lui Hristos; maximalism sufletesc slav şi discurs poetic, adeseori, minimalist, inducînd în eroare un cititor neatent şi un critic neglijent…’Refuz fularul alb’ e o carte de poezie cum numai Marius Ianuş, în generaţia lui, era capabil să scrie’.
Radu-Ilarion Munteanu consemneaza pe blogul sau ‘lansarea asteptata’ la recentul targ de carte Gaudeamus a primelor doua volume din scrierile autoarei israeliene de limba romana Hana Fratu, membra activa a blogosferei, de la a carei moarte se va implini in saptamana care vine un an: ‘De ce consider evenimentul ca având un potenţial exploziv în literatura română a noului secol? Datorită talentului ieşit din comun al autoarei. Nu e un Creangă la zi, mai degrabă un anticreangă cu elemente de Creangă în substanţă. Căci stilul unic al autoarei are un coeficient de instinctualitate ridicat şi o personalitate aşa de accentuată încât artefactul stilistic, ce completează şi valorifică instinctul, nu se vede. De ce anticreangă? Deoarece stilul oral al celeprului povestitor moldovean era, in realitate, extreme de elabortat. O dovada? De un crăciun i-a rimis lui Maiorescu, relaţiile mutual fiind, euphemistic spus, moderate, o povestire. Însoţită de o notiţă: maestre, iartă-mă că am scris lung. N-am avut timp să scriu scurt. Elaborarea, fie nu integrală, ci doar cât să fie perfect stăpână pe text, e prezentă la Hana Luana Fratu, în doza strict necesară. Cât despre hazul ei irezistibil, să amintim de actriţă Mae West. Se spunea despre ea că putea face să roşească un regiment de puşcaşi marini numai citind cartea de telefon. Iar piloţii americani îşi botezaseră paraşutele maewesturi. Ei, bine, dacă Hana Luana citeşte 2-3 rânduri din cartea de telefon (cu care, de altfel, ameninţă mereu că va pocni în cap pe cine-i era agreabil), nu te poţi opri din râs, oricât te-ar tăia la stomac.’
‘Ce am citit’ a publicat al doilea episod dintr-o serie foarte interesanta: ‘un miniserial despre materialele intitulate, sibilinic, Teze provizorii de istoria literaturii române, destinate să servească drept manuale în primii ani de după „reforma” învăţământului din 1948′. Iata de pilda un episod anecdotic si nu neaparat legat direct de manualele scolare, dar semnificativ pentru atmosfera epocii: ‘Încă din 1949 fuseseră puse la index o serie de cântece populare, căci ar fi avut un „conţinut ideologic neadecvat”. Printre ele se găseau melodii interpretate de Maria Tănase. Benigna formulă „foaie verde” a fost interzisă, căci se considera că „vehicula o formulă legionară” (detalii în cartea lui Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, 1948-1964, Cartea Românească 2010).’
Blogerii pasionati de literatura au vizitat si ei Targul de Carte ‘Gaudeamus’, s-au intors cu bratele pline de carti si au inceput sa-si impartaseasca impresiile pe bloguri. Iata de exemplu ce scrie Escu de la Dorinescu despre romanul politist ‘In brate straine’ al Andrei Pavel: ‘Cartea e o surpriza placuta, dar pe alocuri previzibila. Cel putin pentru mine. Personajele sunt creionate foarte frumos, dar le lipseste experienta. Lipsesc mai multe chestii, dar nu am sa intru in detalii, pentru ca fiecare trebuie sa-si faca singur o impresie despre carte. Cumparati cartea si sustineti autorii tineri, pentru ca doar asa vor da ce-i mai bun din ei!’. Suntem intru totul de acord!
(Dan)
Despre o carte pe care mi-am trecut-o deja pe lista, Autobiografia lui Andre Agassi, un om despre care nu stiam ca a urat asa de mult tenisul, gasim o invitatie la lectura pe blogul lui Bobby Voicu: „In primul rand, e scrisa la persoana 1, intr-un ritm extrem de alert si cu o gramada de trairi interioare, extrem de intime. De la senzatia pe care spune el ca a avut-o toata viata (aceea ca uraste tenisul din tot sufletul), pana la evolutia sa, reinventarea, de cel putin doua ori, apoi rezistenta la cel mai inalt nivel pana la 35 de ani. E o poveste care te invata ca sunt anumite momente cand nu te poate ajuta nimeni, daca tu nu vrei schimbarea, dar ca, atunci cand vrei, oamenii din jurul tau pot sa te duca unde nu ai crezut vreodata ca poti ajunge. E o carte din care oricine poate invata ceva, mai ales antreprenorii.”
„Cartea nelinistirii” lui Fernando Pessoa nu este o carte usoara, nu este o carte digerabila, insa este una fundamentala pentru literatura universala si pentru oricine se considera un cititor modern, cu aplecare spre adevarata literatura. Liviu a scris zilele trecute despre aceasta carte, el apreciindu-l in mod deosebit pe autor: „Pentru cititorii avizi de literatură comercială, este bine de precizat de la bun început ce anume nu este această carte masivă și aproape revoltătoare. Nu este un roman, deși are unul/două personaje, și nu este nici măcar un jurnal, deși ar putea părea că are forma unuia. Nu conține nimic ieșit din comun, nu are acțiune care să nu te lase să respiri, nici povești de dragoste și nici vreo altă mare acțiune sau intrigă care să-i justifice toate cele 600 de pagini. Asemenea Citadelei lui Antoine de Saint-Exupéry, cartea lui Fernando Pessoa (atribuită heteronimiului său Bernardo Soares) nu are un subiect propriu-zis, ar putea fi numită o carte despre nimic, dacă nimicul ăsta n-ar însemna în același timp și toate trăirile care pot asalta sufletul unui om.”
Ionuca a citit o carte publicata pentru prima data in anul 1975, „Drumul egal al fiecarei zile”, de Gabriela Adamasteanu. Impresia: o carte buna, dar foarte sufocanta ca atmosfera: „Dacă s-ar face un audiobook după romanul ăsta, vocea care ar citi din carte ar trebui să fie cât se poate de monotonă: să nu urce și să nu coboare, nici bucuroasă, nici tristă, ci cât se poate de plată și de neschimbată. Nu zic asta ca pe ceva rău, dimpotrivă, mi s-a părut fascinant cum povestirea curgea, dar era în așa fel scrisă încât eu nu am văzut nici un suiș și nici un coborâș: totul a fost egal, de la prima până la ultima pagină. Iar asta a contribuit semnificativ la senzația de apăsare, de sufocare pe care mi-a dat-o cartea.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi
