Prin blogosfera literara (20 – 26 februarie 2012)

Riri Sylvia Manor scrie in Observator Cultural despre povestea de dragoste a lui Amos Oz cu Romania: ‘Amos Oz a povestit despre minunata legătură cu România: „în zilele cît am stat în România, am avut impresia că ştiu aceste locuri, că-i cunosc dintotdeauna pe oamenii de acolo. Parcă şi mirosurile le ştiam de undeva. M-am împrietenit cu multă lume şi am comunicat firesc, de parcă am fi trăit o viaţă împreună. Pe urmă, am înţeles motivul. În Ierusalimul mandatar unde am copilărit, mă duceam adesea să-mi cumpăr dulciuri de la o mică prăvălie din vecinătate. Proprietarii erau români, vorbeau româneşte şi urechea mea de copil înregistra ritmul vorbirii lor, reţinea cuvintele. Odată i-am auzit pe cei doi, soţ şi soţie, proprietarii prăvăliei, fredonînd cîntece româneşti. Aroma acestei pravălioare, cîntecele, vorbirea mi-au revenit viu în minte, cînd mă plimbam pe străzi în România. Pe români i-am cunoscut, de asemenea, în kibbutz la Hulda… Compar dorul de locurile copilăriei ale evreilor români – care au emigrat purtînd în suflet necazurile, nedreptăţile, jignirile pe care le-au suferit uneori acolo – cu dorul pe care îl poţi avea după o femeie iubită care te-a părăsit, chiar dacă nu ţi-a fost întotdeauna bine cu ea”.’

Doua dintre cartile lui Amos Oz traduse in limba romana sunt recenzate in acelasi numar. Despre ‘Cum sa lecuiesti un fanatic’ scrie Dana Pirvan-Jenaru: ‘La 14 ani, răzvrătit, pleacă din lumea tatălui său şi se alătură kibbutzului Hulda, unde îşi schimbă numele (din Klausner, devine Oz – „putere”), încercînd să devină tot ce nu era tatăl său (inclusiv socialist de stîn-ga), şi unde va trăi peste 25 de ani. Aici va începe să scrie, pe scaunul vasului de toaletă, împărţindu-şi viaţa între scris, muncă pe cîmpul de bumbac şi ore de predare la şcoala din kibbutz. Cu fiecare carte publicată, mai primea cîte o zi liberă (pentru scris) pe săptămînă. Aici va înţelege că lumea nu este împărţită în alb şi negru, aşa cum credea în copilărie, va înţelege că şi evreii, şi palestinienii sînt nişte victime, că războiul lor este o confruntare între „dreptate şi dreptate”. În 1967, s-a aflat ca ofiţer în rezervă pe frontul egiptean, în deşertul Sinai. Cînd a văzut pentru prima dată oameni trăgînd în oameni, primul său instinct a fost să sune la poliţie… A fost primul dintre soldaţii israelieni care a spus că ţinuturile cucerite în Fîşia Gaza şi Cis-iordania trebuie date palestinienilor. A fost numit trădător. Chiar şi tatăl său l-a numit nebun. A primit eticheta ca pe un compliment, afirmînd în volumul Cum să lecuieşti un fanatic: „Trădarea nu este opusul iubirii, ci una dintre numeroasele ei opţiuni. Eu cred că trădătorul este cel care se schimbă, din punctul de vedere al celor care nu se pot schimba, şi nu vor să se schimbe, şi urăsc schimbarea, şi nu pot concepe schimbarea, cu excepţia faptului că vor să te schimbe pe tine”.’

Rodica Grigore scrie despre ‘Odihna desavarsita: ‘ Cu o viziune apropiată, în unele momente şi în anumite fragmente ale textului, de cea a lui Toni Morrison, Amos Oz ştie cum să utilizeze tehnica punctului de vedere şi efectele polifoniei controlate, pentru a-i oferi cititorului o imagine cît mai exactă (nu neapărat şi cît mai frumoasă!) a prezentului, a cărui înţelegere adecvată poate determina o mai corectă evaluare a trecutului, dar şi o altă concepţie asupra viitorului. Căci pacea perfectă şi odihna desăvîrşită vor fi atinse doar atunci cînd oamenii vor şti să se împace cu lumea în care trăiesc, cu cei din jur – şi mai cu seamă cu ei înşişi.’

(Dan)

Din nou o superba “povestioara” a  Silviei Colfescu pe blogul sa Istorioare bucurestene. Inepuizabila, cu finete, ironie si nostalgie, Silvia Colfescu si istorioarele ei sunt desertul meu saptamanal! Ceea ce va doresc si dumneavoastra! 🙂

Despre „Amintiri din scoala, promotia Spiru Haret 66 – alcatuita de Nick Mircea Lerescu si Mihai Vasilescu – Editura National 2011”, am citit in DilemaVeche, intr-un fragment al prefetei lui Andrei Plesu la acest volum: “Vreau să cred că generaţiile mai tinere vor găsi, în această carte, numeroase prilejuri de reflecţie ziditoare. Că li se oferă mărturia unei anumite concepţii despre şcoală, de care merită să ia notă, nu neapărat pentru a o reinstaura, căci asta nu mai este posibil, ci pentru a înţelege mai bine generaţia părinţilor şi a bunicilor lor, pentru a regăsi, fie şi aproximativ, gustul unei anumite tradiţii, pentru a afla ce au cîştigat, dar şi ce au pierdut născîndu-se mai tîrziu.”

„Intriga matrimoniala”  este romanul aparut la Polirom, pe care ni-l prezinta Dan Boeriu pe blogul sau in saptamana ce a trecut. Romanul este scris de Jeffrey Eugenides, despre care Dan Boeriu ne spune ca „E un scriitor excepţional, din categoria ălora care te smulg iresponsabil din programul tău zilnic, te trântesc în fotoliu şi nu te mai lasă să te ridici decât dacă-i musai să micţionezi (ca să nu zic mai urât, că iar mă urechează doamnele care nu pot să creadă că un cronicar literar la reviste serioase poate vorbi ca un vizitiu nemulţumit de emanaţiile dosului calului)”. Mie mi-a starnit interesul!

Mi-a atras atentia „o leapsa” lansata in aceasta saptamana: „Un oras, un om, o carte”. Interesant! Bloggerul – EL/EA, ne spune„vă rog, vorbiţi-mi despre oraşul vostru. Şi despre o carte. Pentru că e parte a ritualului. Poate în primăvara care vine ne vom găsi, preţ de un ceas, la o cafea şi un taifas despre o carte ( la alegerea voastră), în orăşelul vostru”

La Editura ART, aflam de pe „SemneBune”, a aparut primul volum din Seria Fundoianu-Fondane „B. Fundoianu, Opere I – Poezie antuma”. Ediţia de faţă îşi propune să descopere şi/sau să redescopere pentru publicul român un foarte important autor”

(Delia)

Diana vorbeste pe blogul sau „Tara mea inventata” despre lectura audio a ultimei carti a lui Haruki Murakami, 1Q84, carte care a impresionat-o si care va fi recenzata in curand si pe site-ul nostru: „Romanul acesta m-a fascinat de la primele cuvinte. Dupa o experienta neplacuta cu un roman foarte slab, trecerea la acesta a fost ca o gura de aer proaspat. M-am trezit ca nu ma pot dezlipi de carte si am citit-o pe nerasuflate desi are peste 900 de pagini sau mai precis am ascultat-o fara incetare zile intregi. Nu ma puteam desparti de ea – am gatit, am spalat, am facut curatenie, am mers la si de la servici mereu cu castile in urechi ascultand cartea aceasta. Mi-a luat 2 luni sa o termina dar parca nu a fost de ajuns, as fi vrut sa se continue la nesfarsit. 946 de pagini, cea mai lunga carte pe care am citit-o de la Shantaram incoace si nici macar nu s-a simtit.”

Despre cartea „Totul conteaza!”, scrisa de Ron Currie Jr., s-a tot discutat in ultimele saptamani pe bloguri. Despre ea, a scris si AdinaB pe „Blogul de carti”: „Ron Currie Jr. a fost comparat în diverse recenzii cu Kurt Vonnegut sau cu Raymond Carver, și într-un anumit sens comparația e potrivită: și el abordează cu umor și candoare probleme grave (și foarte grave) și reușește să spună foarte multe fără să încarce cititorul cu discuții filozofice fără sfârșit.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Delia, Jovi