Laszlo Alexandru incepe pe blogul sau un jurnal de calatorie in Sicilia: ‘Am revenit ȋn camera de hotel ȋngȋndurat. Tocmai am asistat la un gest frumos, simțeam că i-am rămas dator, cum să-l răsplătesc? Aveam la mine două exemplare din Dicționar italian-român și român-italian, pus ȋn bagaje pentru orice eventualitate: un tiraj minunat, cu coperți cartonate, retipărit anul trecut la o editură academică din Chișinău. Ȋn seara următoare am luat un volum și am coborȋt la restaurant. M-am apropiat de el, l-am prins de antebraț, l-am simțit iar cum se cabrează. “Aseară ne-ați arătat la ce vă pricepeți dumneavoastră. Ȋn seara asta aș vrea să vă arăt la ce mă pricep eu. Vă rog să primiți cartea asta, pe care am scris-o. Sȋnt profesor, dar sȋnt și scriitor și ȋmi face plăcere să v-o ofer. Este un dicționar și, chiar dacă nu știți românește, folosind partea redactată ȋn italiană s-ar putea să vă fie cȋndva de ajutor”.’ Merita sa cititi continuarea, si intreaga serie de articole care va urma.
Ioan Stanomir scrie pentru LaPunkt despre cartea lui lui Vladimir Tismăneanu, “Teze şi antiteze la Washington” aparuta la Curtea Veche: ‘Proza politică a lui Vladimir Tismăneanu, pasionată, plastică, memorabilă, este animată de această încredere în puterea ideilor de a lumina în vremuri întunecate. De la un spirit tutelar evocat în atâtea rânduri, Hannah Arendt, Tismăneanu a preluat energia de a a construi obstacole şi tranşee în faţa totalitarismului ce mizează pe radicalism şi pe reducţionism. Campaniile sale polemice nu sunt decât tot atâtea exerciţii de ecarisaj ideologic. Populismele, mai vechi sau mai noi, fantasmele salvaţioniste, prejudecăţile drapate în toga mediocriotăţii, toate acestea sunt confruntate, intens şi fără ezitare. Demnitatea nu se negociază, iar libertatea intelectuală nu se poate ceda decât prin abdicarea de la umanitatea însăşi- iată lecţia pe care pedagogia lui Vladimir Tismăneanu o predă contemporanilor săi.’
Adriana Gionea a luat de pe ‘Raftul Denisei’ traducerea romanului ‘Pădurea nopţii’ al lui Djuna Barnes, a citit-o si a scris despre ea la Postmodern: ‘Romanul ajunge să te uimească prin multiplele interpretări atribuite, să te determine să exclami că este unic în efervescenţa fără precedent a euforiei interbelice. În primul rând abordează o temă (încă) tabu în acea perioadă, în ciuda unei explorări mai mult decât îndrăzneţe a erotismului feminin – relaţiile amoroase din cuplul format din două (sau mai multe) femei. În al doilea rând, acest roman impresionează prin originalitatea scriiturii capabile să creeze imagini poetice gata să fie deviate din planul real spre unul aflat la frontiera cu atmosfera onirică, scufundată într-un insolit ce flirtează discret cu suprarealimsul (dedicaţia apărută pe prima pagină, în care apare şi numele faimoasei colecţionare Peggy Guggenheim, te face să o bănuieşti pe Djuna Barnes de inclinaţii avangardiste clare, mai ales datorită uneia dintre cele mai frumoase scene ale romanului, în care budoarul unui personaj feminin era descris astfel încât să semene cu tablourile pictate de Rousseau, ce reprezentau trupurile răsărind mitic din inima vegetaţiei luxuriante.’
(Dan)
Andreea Iulia Toma are deseori aceleași obiceiuri și plăceri literare precum ale mele. Una dintre cărțile care mă așteptă și pe mine, ”Vina”, de Camelia Cavadia, este recenzată de ea pe blogul Bookhub.ro: ”Povestea curge lent, dar fluid, iar surprizele nu întârzie să apară, o dată ce te lași prins în mrejele ei. Finalul poate fi sau nu prezis, depinde de cititor, de modul în care își canalizează așteptările. Eu, una, nu l-am putut intui și mă bucur că previziunile mele nu s-au împlinit pentru că acest final mi-a revelat ulterior alte dimensiuni ale cărții, la care nu mă gândisem în timpul lecturii. Nu vă voi da indicii, plăcerea e să le descoperi citind. O întrebare însă nu-mi dă pace: văzând-o pe Camelia Cavadia, cu alura ei de fetiță, debordând o sensibilitate aparte, mă tot gândesc cum a putut plăsmui o asemenea poveste întunecată, cu ingrediente ce par atât de străine de felul ei de a fi.”
Constantin Piștea a fost la lansarea volumului ”Evanghelia pe scurt” și a venit pe blogul său cu câteva impresii: ”Reducţionismul aplicat asupra dogmei de Tolstoi, ca unul care era deja în afara Bisericii Ortodoxe Ruse, a fost elementul care a animat discuţia. Practic, Tolstoi a ales să includă în carte numai principii cu care era de acord şi pe care le înţelegea. Cum ar veni, „a anticipat un creştinism customize”, după formula prezentată de Teodor Baconschi, care nu s-a ferit să spună că-l preferă pe Dostoievski lui Tolstoi, pe Dostoievski cel „cu problemele la vedere”. Creştinismul acesta customize este astăzi la modă, un creştinism „pe măsura mea, a celui care cumpără”, Tolstoi, care nu a inovat, după părerea lui Teodor Baconschi, nefăcând altceva decât „un eseu de religia umanităţii”, care, „dincolo de reducţionismul său, are o valoare misionară”. O carte foarte interesantă!
Serenela Ghițeanu, una dintre corespondentele site-ului nostru din când în când, scrie pe platforma Litero-mania (căreia îi urăm bine venit în peisajul literar online), despre ”Cel care cheamă câinii”, de Lucian Dan Teodorovici: ”Cartea lui Lucian Dan Teodorovici este o poveste despre viaţă şi moarte, o poveste despre cum să te împrieteneşti cu propriul destin, atunci când te provoacă şi stai luni de zile pe muchie de cuţit, despre autenticitate, despre reacţia (vitală!) de a urma căile bătătorite ale medicinei şi nu pe cele necontrolate ale tratamentelor alternative, despre medici indiferenţi, dar şi despre medici dăruiţi, despre familie şi prieteni, despre copilărie, despre credinţa care e ţinută tăinuită, despre empatia cu cei care suferă lângă tine, despre iraţionalitatea vieţii sau, mai bine zis, despre misterul vieţii. Este un roman care se întâmplă să aibă la bază un fapt real.” De urmărit pe Litero-mania și articolele faine ale lui Valeriu Gherghel!
Ce frumos este când bloggerii mai citesc clasici și scriu despre ei (nici eu nu prea o fac). Așa că recomand cu căldură articolul lui Răzvan van Firescu despre ”Un veac de singurătate”, de Gabriel Garcia Marquez: ”Un veac de singurătate se savurează exact la fel ca trucurile unui magician priceput: te bucuri de ele și nu încerci să le înțelegi. Nu are rost să o citești dacă nu ești dispus să crezi că undeva, cumva, oamenii chiar pot trăi magia pentru că magia chiar există acolo, undeva. Ți-ai face ție un rău. I-ai face cărții un rău. Și oricât îmi doresc să promovez lectura, acesta fiind și motivul pentru care am acest blog, nu aș recomanda-o sub nici o formă celor care nu sunt dispuși să creadă pe perioada lecturii în posibilitatea ca magia să facă parte din realitate. Mai bine citiți Biblia. E demonstrat că elementele fantastice de acolo sunt mai ușor de acceptat. Și, astfel, toată lumea are de câștigat.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Ferigi cu elefanți”, de C.S. Lewis
-”Fata cu fragi”, de Lisa Stromme
-”Poșta”, de Charles Bukowski
-”Călătorii prin Europa”, de Bill Bryson
-”Pelinul negru”, de Ioana Nicolaie
