Prin blogosfera literara (1 – 21 iulie 2013)

Nicolae Manolescu se ocupa in editorialul sau din Romania Literara preluat si in editia internetica a revistei de cazul Mircea Cartarescu: ‘La 57 de ani, împliniţi la 1 iunie, poetul, prozatorul, eseistul şi publicistul Mircea Cărtărescu este la zenitul carierei lui literare. Deşi e departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt, o ciudată resemnare îşi face simţită prezenţa în intervenţiile lui publice din ultima vreme. Într-un interviu din revista 22 de acum trei săptămâni, Mircea Cărtărescu mărturiseşte că se consideră un exilat de bună voie. Tonul amar al interviului m-a frapat chiar mai mult decât mărturisirea cu pricina. E adevărat că, în ultima vreme, Mircea Cărtărescu a fost ţinta unor urâte atacuri în presă. Nu e însă adevărat, cum afirmă, că a fost lăsat singur în tentativa de linşaj mediatic. O minimă cunoaştere a realităţilor tranziţiei noastre, abia în ultimul rând literare, ar fi trebuit să-l înarmeze cu răbdare. Era destul să vadă cine sunt cei care îl atacă – fie unii care nu suportă ideea că este un scriitor mai valoros decât ei, fie alţii a căror meserie constă în a nu lăsa nimic curat în urma lor – ca să nu facă o tragedie din tratamentul ignobil la care a fost supus. Mircea Cărtărescu mi-ar putea răspunde că e mai uşor de dat sfaturi decât de a le pune în practică. Mă număr însă printre cei, tot mai mulţi de la o vreme, care ar putea spune ca francezul: Je suis payé pour le savoir. Ştiu, fiindcă sunt păţit. Nu e cazul să explic de ce. Pe de altă parte, cunoscându-ne noi de mai bine de trei decenii, îmi e destul de clar de ce a reacţionat cum a reacţionat. Şi nu cred că am vreo şansă de a-i ridica moralul. Scriu aceste rânduri din motivul foarte simplu că vreau ca Mircea Cărtărescu să ştie că sunt solidar cu el în aceste clipe în care amărăciunea îl împinge să se declare exilat în propria literatură. ‘

La ‘Ora de Timis‘ Alice Trifu scrie despre regele boemei timişorene, poetul Traian Dorgoşan: ‘Acum pletele-i sunt albe, iar mâinile obosite. Nu mai poate scrie. Deși nu a dat din coate să rămână în branșa scriitorilor, el este totuși cel care a scris versuri precum: „Pe grumaz/  – Atlas/ îmi sprijin/ lumea, de acum şi-apoi,/ între, gemeni, uneori – doi –/ din care cresc, siameze,/ (ascultând în paranteze,/ gravă, zbaterea din piept),/ două braţe: /stâng şi drept/ două mâini ce, ridicate,/ deschid cerului lăcate/ şi-i culeg în palme sorii/ din livezile candorii./”. Versuri îi vin în minte tot timpul, când închide ochii și când îi deschide. Nu le poate scrie, dar le are acolo, în minte. Probabil nici nu mai vrea să le pună pe hârtie, dar asta nu-l împiedică să se înregistreze atunci când este singur, pe reportofonul propriu, recitând. Poezii de-ale sale sau ale altora. Nu contează. Literatura, pentru el, are aceeași însemnătate pe care a avut-o mereu – un mod de a fi în viaţă.’

Daniel Cristea-Enache publica in ‘Observator Cultural’ prima parte a unei cronici a cartii ‘Femei albastre’ de Gheorghe Craciun: ‘Dispariţia cenzurii şi naşterea unei alte societăţi, după 1990, au schimbat, într-un mod destul de firesc, aceste coordonate, făcîndu-i pe „optzecişti“ (la vîrsta maturităţii creative) să evolueze nu în conformitate cu o poetică evazionistă, dar cu propriile predispoziţii, înclinaţii şi gusturi artistice. Textualismul s-a „democratizat“. Tendinţa se observă (se verifică) şi în cazul particular al lui Gheorghe Crăciun, regretatul autor al unui roman rămas neterminat. Un roman absolut remarcabil, mă grăbesc să spun, deşi fără ambiţiile din Pupa Russa, publicat cu aproape un deceniu în urmă. Femei albastre se citeşte cu reală plăcere şi pare o carte mai comercială, mai „uşurică“, fără pretenţii de experiment, fără conceptualizarea propriului traseu. Dar, ca şi în proza postrevoluţionară a lui Dumitru Ţepeneag, efectul e unul înşelător. În paginile antrenante descoperim un prozator hiperrafinat şi un scriitor care gîndeşte necontenit asupra scrisului său.’

Sandra Pralong, coordonatoarea antologiei ‘Mai romani decat romanii’ ii acorda un interviu Virginiei Costeschi de la BookMag: ‘VC: În campania Mari români ați votat pentru Carol I, care „a fost mai român decât mulți români și a arătat că nu contează unde te naști, ci pentru cine-ți bate inima“. Ce alți lideri admirați? SP: Nu am idoli și sunt conștientă că fiecare dintre noi are zonele sale de umbră, dar mă inspiră oamenii precum Gandhi sau Maica Tereza, care nu au avut nevoie de funcții pentru a da măsura capacității lor de a transforma lumea, și imi place cum Napoleon a arătat cât de departe poate merge ambiția unui singur om. Dar cel mai tare îl apreciez pe Brâncuși care, în pofida modei artistice a epocii sale și a vâltorii din jur, a știut să exprime esența divină din blocul de piatră! Această esență este foarte pregnantă la români. Poate tocmai pentru că, de-a lungul istoriei, a trebuit să plecăm atât de mult capul în viața cotidiană, îmi pare că ne-am agățat cumva, mai mult ca alții, de acea verticală către Dumnezeu care ne conectează la Spirit. Îmi doresc să fim capabili să exprimăm mai vizibil acest Spirit, pentru că lumea are nevoie de el — și de noi!’

(Dan)

Dragos de la Chestii Livresti ne vorbeste despre o carte prea putin cunoscuta in Romania, ”Uriasul Meaulnes”, de Alain Fournier: ”în franța, romanul le grand meaulnes de alain fournier este socotit romanul par excellence al adolescenței, așa cum micul prinț e al copilăriei. la noi, de veghe în lanul de secară are mai mult succes, deși în romanul franțuzesc există mult romantism și o poveste de dragoste. la noi, mircea eliade, mihail sebastian, ionel teodoreanu, ștefan bănulescu l-au admirat deopotrivă.”

Tot Dragos face in aceasta perioada un top personal (estival :D) al celor 5 carti umoristice pe care sa le citesti cand esti deprimat: ” pentru că orice connaisseur într-a literaturii știe că, atunci când ai stări depresive e interzis să citești, de pildă, virginia woolf, m-am gândit că e cazul să recomand 5 romane cu mult umor, indicate optimismului. e totuși, vară, și trebuie să ne mai și relaxăm (chiar și cu cărți clasice).” Locul 1: Cehov. Celelalte locuri si comentariile interesante vi le lăsam, spre descoperire, la el pe blog.

Una dintre dezbaterile intense din blogosfera literara din ultima perioada a fost cea dintre Cristina Nemerovschi – Marius Chivu – Lorena Lupu. Chiar daca noi nu suntem in masura decat sa dezvaluim aspectele dezbaterii, macar sa spunem cateva dintre cele mai interesante aspecte ale acesteia. Discutia a plecat de la Cristina Nemerovschi, care a precizat intr-un interviu de pe Tabu.ro: ”Librăriile nu-ți dau banii pe cărțile vândute, publicul nu prea vine la lansări, criticii îți cer bani, ciorbe și votci ca să-ți recenzeze autorii publicați, târgurile de carte te jupoaie efectiv ca să-ți ofere un colț de mochetă la Romexpo, și între toate astea tu, editorul, te gândești de unde naiba mai plătești tiparul celor 5-6 volume pe care le ai în pregătire.”

Tot Cristina comenteaza pe acelasi site Tabu.ro: ”În România, critica literară nu există. Când fantoma ei se încăpățânează totuși să bântuie biata și mica lume literară, critica literară devine, dintr-o absență, o glumă proastă. E acea mamaie încăpățânată, suferindă de artrită, spondiloză și scleroză avansată, care merge noapte de noapte în baston în cel mai scump club de fițe și speră să fie agățată de flăcăiandri. Fiindcă nu se întâmplă nimic, mamaia dă vina pe diferite conjuncturi: poate a plouat; poate n-a purtat ciorapii potriviți; poate are nevoie de o proteză dentară nouă. E convinsă că încă mai are un loc pe piață, trebuie doar s-o remarce alesul ei. La fel ca și critica, mamaia nu poate accepta că în lumea de azi nu mai este nici loc, nici nevoie de ea.”

În replică sau în contraatac, Marius Chivu scrie pe site-ul Dilemei vechi: ”Ca scriitor şi editor, Cristina Nemerovschi dovedeşte o cunoaştere primitivă a felului în care funcţionează cîmpul literar prin felul fantezist în care neagă rolul şi importanţa criticilor literari, pe care-i poziţionează nu în, ci în afara, dacă nu chiar împotriva literaturii (îi recomand să citească literatura scrisă de Călinescu, Crohmălniceanu, Eliot, Eco, Baricco, Zink, Manguel, pentru a da primele nume care-mi vin în cap, nume de critici/teoreticieni, autori şi de ficţiune; iar cînd spune „un critic ar trebui să citească tot“, îl confundă pe critic cu Dumnezeu), dar şi prin felul în care înţelege să persifleze specificitatea limbajului critic (orice sintagmă/frază teoretică decupată din context își pierde sensul). În plus, dacă tot pune atîta preţ pe statutul ei de scriitoare poziţionată împotriva establisment-ului critic (de fapt, nebăgată în seamă, ignorată de publicistica în print), sînt dezamăgit nu atît de tonul sau de calitatea stilistică a pamfletului ei, cît de lipsa ideilor, a coerenţei şi a originalităţii. Cristina Nemerovschi avea şansa să se facă auzită şi remarcată (iată, se scrie, în sfîrşit, despre ea în Dilema veche), în schimb articolul ei este, cum ar zice Eco, doar o copulaţie de clişee. Nimic tabu aici.”

Și, drept contrareplică, în final (cel puțin din ce am citit eu pana aici), un nou articol din Tabu.ro, semnat de data aceasta de Lorena Lupu (intervievatoarea Cristinei Nemerovschi din primul articol al dezbaterii): ”Tocmai de aceea s-a ajuns ca blogurile şi site-urile de carte, întreţinute de amatori, să fie mai căutate şi mai savurate decât revistele literare. Pe tine, de exemplu, nu te sperie acest amănunt? Faptul că, dacă scriu cei de la Bookblog despre o carte, recenzia respectivă atinge şi influenţează mai multă lume decât dacă apare o recenzie fabulos de specializată şi ticsită de termeni de specialitate din… alege tu revista? Cum e posibil aşa ceva? De ce? Nu e îngrijorător pentru tine? “Eu vreau să fiu citit doar de intelectuali.” Hai să ne trezim la realitate. Nimic nu bagă o firmă în insolvenţă mai repede decât nişarea excesivă, de orice natură ar fi ea.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Jovi.

Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această perioadă:

-”Regina Diavolului”, de Jeanne Kalogridis

–”În întuneric”, de Mark Billingham

–”Muzica înghițită”, de Christian Haller

-”Raiul găinilor”, de Dan Lungu

-”Fahrenheit 451”, de Ray Bradbury

–”Miezul verii. Scene de viață provincială”, de J.M. Coetzee

–”Orlando”, de Virginia Woolf

-”Un prieten perfect”, de Martin Suter

-”Impresii de aiurea”, de Philippe Starck

–”Benedict Cumberbatch In Transition”, de Lynnette Porter

–”Accidentul”, de Ismail Kadare

–”Psihanaliza si stiintele umaniste”, de Otto Rank si Hanns Sachs

-Eveniment: Să facem cunoștință cu… minunata echipă de la Serial Readers