”Zilele lui Savelie”, de Grigori Slujitel
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2020
Traducere: Justina Bandol
Imediat după publicare, romanul de debut al lui Grigorie Slujitel a atras atenția cititorilor și criticilor și a câștigat premiul Iasnaia Poliana în 2019. Cartea zugrăvește peisajul vieții moderne moscovite dintr-un punct de vedere neobișnuit – este privită prin ochii unei pisici ironice și inteligente. Romanul este compus din nouă capitole (nouă vieți), plus un epilog, iar autorul propune întorsături neașteptate ale evenimentelor în fiecare dintre ele. Rezultatul este un colaj colorat al orașului, în care cititorul este captivat de umorul amar al personajului principal, dar și de scriitura proaspătă și clară a lui Slujitel. Prefața volumului este semnată de Evgheni Vodolazkin care își mărturisește fără rezerve aprecierea pentru romanul lui Slujitel.
În esență un roman al pierderii și despărțirii, dar și al iubirii care supraviețuiește mereu, convinge prin fluiditate și lejeritatea cu care autorul gestionează structura narativ. O frescă a Moscovei de azi și de ieri și, dar și o metaforă a vieții omenești, volumul pune în discuție teme diverse și dă viață prin intermediul lui Savelie, motanul care se află în centrul tuturor poveștilor, unor tipuri diferite de oameni, cei la care găsește adăpost pe perioade diferite de timp, oglinzi fie ale contemporaneității, fie ale vechii Moscove.
Copilăria petrecută în grădina imobilului Morozovilor, în vechiul cartier negustoresc Taganka, o cutie de banane Chiquita sau parfumul de aglică sunt printre primele amintiri ale lui Savelie (lui Sava, cum îl alintă mama și surorile sale), căruia nu-i scapă nici o șansă din cele pe care destinul i le scoate în cale. Însă din ziua în care Vitea, un puști genial și introvertit, decide să-l ia la el acasă, existența lui Savelie se schimbă, iar aventurile își schimbă ritmul și scopul. Rând pe rând, conviețuiește cu un papagal nebun și narcisist într-un apartament de bloc și este iubit de singuratica Galia, este bătut de un bătrân nebun cu baston, salvat de Askar, devine angajat oficial al Galeriei Tretiakov, ia parte la o comună pisicească în curtea catedralei din Elohovo, ajunge într-un refugiu numit Pisipoint, iar în final în viața lui pășește Greta. Savelie începe să cunoască oamenii și învață să dea un nume fiecărei senzații și fiecărui sentiment care-l încearcă alături de ei: nostalgie, dragoste, prietenie, recunoștință, pierdere, acceptare sau regret. Unele dintre ele însă apare mult mai des, iar printre acestea se numără frica și singurătatea.
”Singura lor hrană și putere sunt fricile. Frica de a fi ei înșiși, de nu se dovedi la înălțimea fantomelor care le-au fost sădite în suflet, de a rămâne singuri. În gâtlejul fiecăruia amuțește un urlet tăcut.” (pg. 87)
”La început totul e încet, măsurat. Exact așa cum trebuie ca să poți să simți, înțelegi, să vezi. Apoi când deslușești foarte clar până departe, anii încep să se grăbească.” (pg. 123)
Deși pisicile nu sunt un subiect nou în literatură, l-aș aminti aici doar de Mihail Bulgakov, cu Maestrul și Margareta, Grigori Slujitel reușește ceva uimitor aici: să transpună trăsăturile umane excelent în pielea lui pisici, fără a-i știrbi din spiritul pisicesc, dar și curgerea timpului, meditația pe această temă fiind printre cele mai bine construite din întregul roman. De asemenea, talentul de povestitor al lui Savelie, esența tuturor istoriilor prin care trece, cucerește orice cititor, fie că este sau nu iubitor de pisici, iar accentul pe emoții traversează întregul roman, devenind laitmotiv. Fiecare vârstă a lui Savelie are particularitățile ei, iar miza poveștilor sale se modifică odată cu ele, precum și imaginea asupra orașului și a locuitorilor săi.
”Se întâmplă uneori ca oamenilor să nu le convină să înțeleagă ceva nou pentru că asta le creează un disconfort.”
„În tinerețe e ca și cum ai urca rapid cu liftul, tot mai sus și tot mai repede. Când te apropii de bătrânețe, începi deodată să te gândești la toate etajele prin care ai trecut, care ți s-a părut că nu sunt ale tale, că sunt inutile. Și descoperi deodată că în ele, de fapt, a fost ceva adevărat.” (pg. 118-119)
Bucuriile și necazurile acestei pisici, aventurile și provocările, dar mai ales reflecțiile asupra oamenilor și asupra lumii din jurul nostru nu sunt ceva obișnuit în lumea literară. Grigori Slujitel face totul posibil în mod natural, fuziunea dintre pisica imaginară și oameni fiind pe deplin credibilă. Nu poți rămâne nepăsător la suferințele prin care motanul trece în cateva capitole care dovedesc aversiunea nejustificată a unora față de aceste animale, la singurătatea câtorva personaje emblematice pe care o ilustrează unele pagini și nici la diversitatea multiculturală pe care romanul o zugravește. Mai mult decât atât, Slujitel atacă tema excesului de virtual, a nevoii permanente de a fi convins că primești continuu atenție din partea celorlalți, pierzând astfel din vedere oamenii și lucrurile cu adevărat importante din viața reală. Un roman deopotrivă dulce și amar, pe care merită să îl savurați în tihnă, o lectură fluidă și profundă, cu mize multiple
”Orașului acestuia i se potrivește zăpada, fără ea e trist și neajutorat. Stratul alb acoperă neajunsurile, retușează defectele, netezește asperitățile.” (pg. 265)
”Ca să se împace pe ei înșiși, au născocit tot felul de stratageme. De pildă, distracțiile. Plimbându-mă seara pe Maroseika, studiam trecătorii. În mulțime erau și femei și bărbați care umblau fără astâmpăr prin zonă, convingându-se singuri că duc o viață foarte plăcută (…) Își adevereau fiecare mutare cu o poză făcută cu telefonul și urcată imediat pe internet, ca să adune obolul sărăcăcios de atenție de care aveau nevoie și să le acopere măcar vremelnic cumplita goliciune interioară.” (pg. 94)
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro)
