Lebedele de pe Fifth Avenue, de Melanie Benjamin
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2018
Traducere din limba engleză de Florica Sincu
Facem ce e de făcut, ce e drept și important, atâta vreme cât trăim. Nu după. p. 322
Zilele acestea între termene limită, întâlniri și alte elemente de rutină încercăm să strecurăm un moment să ne programăm mini-vacanța de 1 mai. Și cum gândul la o vacanță bună ne trimite și la o carte pe măsură, vin cu o recomandare foarte potrivită – Lebedele de pe Fifth Avenue, un bestseller New York Times, apărut la Humanitas Fiction, care poartă semnătura lui Melanie Benjamin.
Lebedele de pe Fifth Avenue este cea mai potrivită carte pentru vacanță, pentru că viața personajelor pare efectiv o viață într-o vacanță permanentă sau o vacanță cât o viață. Scenariile urmărite, inspirate din viața reală, extravaganța personajelor prezentate și construcția lor psihologică fac din carte un must-read. Totodată, este o incursiune foarte bună în perioada descrisă – moda anilor respectivi, eleganța și frumusețea din perioada în care Photoshop nu exista, trend-urile lansate, brand-urile menționate (care apar negreșit cam pe fiecare pagină), descrierea restaurantelor sau locurilor în care personajele își petrec timpul, dar și o incursiune în viața și intimitatea pe care cele mai bogate familii din perioada respectivă le aveau.
Acțiunea este construită în jurul personajului Truman Capote, în jurul lui se nasc toate ițele romanului – lebedele au o fascinație pentru el, lumea mondenă din New York-ul perioadei respective vrea să fie văzută la celebra lui petrecere în alb și negru, revistele mondene îi cer un nou articol. Este un personaj magnet – acel tip de personaj care atrage fără eforturi deosebite, având pur și simplu capacitatea de a aduna oameni în jurul său, deși, la sfârșit când tragi linie, nu-ți reiese foarte clar de unde vine farmecul său.
Însă, cum spuneam anterior, cartea are un fir psihologic destul de interesant prin intermediul lui Capote, acesta fiind un personaj foarte complex și în realitate. Cu un strop de ficțiune bine dozată, autoarea reușește să-i spele păcatele prin această carte, iar la sfârșit, cumva, personajul ajunge să inspire compasiune cititorului. Proiecția pe care el o face asupra lui Babe și invers este foarte interesantă – pentru el relația cu Babe este una de siguranță, de stabilitate într-o lume care îl fascinează și prin care își poate cultiva oportunismul care îl caracterizează. În familia Paley, el are spațiul care îi permite să facă acest lucru, alături de Bill Paley, deținătorul imperiului CBS, și al simbolului feminin al anilor respectivi, Babe Paley, aceasta din urmă fiind unul dintre singurele personaje alături de care Truman se simte în largul lui. Bill apreciază meritul lui Truman de a fi “singura fetiță din New York care știa cum să le vorbească bărbaților, bărbaților adevărați. Modestia mă plictisește. Nu pot să-i sufăr pe cei care fac pe timizii. Ideea e să spui pe șleau ce ai de spus: „Eu sunt cel mai bun”, dacă așa gândești. Sunt așa de bun că stă mâța-n coadă! Sunt un as! La fel ești și tu, Bill Paley. Ești cel mai tare. Amândoi suntem doi ași. Doi titani, călare pe lumea lor.” (p. 123)
Abordarea celorlalte personaje ar fi putut constitui o provocare pentru autoare și prin prisma faptul că, în cea mai mare parte a timpului, personajele feminine din carte nu fac nimic, nu au un loc de muncă și nici nu sunt în căutarea unuia, majoritatea nu au lucrat vreodată, iar singura lor preocupare este aceea de a arată impecabil în orice moment, de a fi cea mai bună soție pentru soțul lor și cam atât.
Însă Melanie surprinde personajele foarte bine și le urmărește această preocupare până chiar în ultima clipă a vieții lor. Episodul în care povestește ultima dimineață din viața lui Babe este unul elocvent în acest sens:
“A făcut un semn infirmierei și i-a adus o oglinjoară instalată pe un stativ împreună cu o tavă de cosmetice. Astfel încât Babe Paley și-a făcut pentru ultima oară machiajul, cu calmul dintoteauna pretins de ceremonia săvârșită în fața oglinzii. A început cu fondul de ten, aplicat cu un burete care tremura de parcă ar fi fost cât un bolovan de greu, cu toate că între degetele ei descărnate, reci și amorțite, nu cântărea mai nimic. Nu se îndoia că va izbuti să ascundă dezastrele produse de boală și de trecerea vremii, știa că frumusețea avea să iasă la iveală pentru ultima oară(…) A fost nevoită să facă pauze la răstimpuri și să mai tragă vreo gură de aer prin masca de oxigen, să se odihnească între aplicarea fondului de ten și a fardului de obraz, între ele și anticearcăn, urmat de fardul pentru pleoape, cu straturi greu de aplicat și, în cele din urmă, un liner. Când a lăsat din mână cu un oftat periuța pentru liner, s-a simțit de parcă ar fi câștigat o bătălie, ultima bătălie. Acum era gata.” (p. 324)
Dincolo de superficialitatea personajelor din carte, regăsim toate încercările lor de zi cu zi, provocările personale, derapajele emoționale și eforturile de a fi parte din înalta societate newyorkeză. Melanie Benjamin încearcă să-i umanizeze prezentându-le vulnerabilitățile din spatele imaginii impecabile afișate, aroganța aparentă, acestea fiind unele din motive pentru care reușește să-și cucerească cititorii.
Cartea ”Lebedele de pe Fifth Avenue” este foarte potrivită pentru a ne transpune mai repede în vacanță, prin călătoria pe care Melanie Benjamin ne-o propune prin New York, localuri și restaurante exclusiviste sau magazine cu brand-uri celebre, dar și prin descrierile speciale făcute petrecerilor de pomină din acele timpuri.
