„Concert la sfârșit de iarnă”, de Ismail Kadare
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2024
Traducere de Marius Dobrescu
Cel mai bun omagiu pe care-l putem aduce scriitorilor plecați dintre noi este să le citim cărțile, să le discutăm, să scriem despre ele. Astfel îi păstrăm și pe ei și operele lor vii și actuali printre noi. ‘Concert la sfârșit de iarnă’ al lui Ismail Kadare se afla deja pe noptiera mea atunci când am primit vestea morții sale. Romanul tradus de Marius Dobrescu și apărut la începutul acestui an în colecția ‘Raftul Denisei’ a Editurii Humanitas Fiction mi-a prilejuit nu doar reîntâlnirea cu unul dintre marii prozatori cu care am avut șansa să fiu contemporan dar și una dintre lecturile cele mai semnificative pe care le-am trăit în ultima vreme pentru înțelegerea lumii în care trăim și a epocii prin care am trecut.
Cartea a fost scrisă intre 1978 și 1981, dar au trebuit să treacă șapte ani de la finalizare și trei ani de la moartea dictatorului Enver Hodja pentru a putea fi publicată. Chiar și pentru un scriitor consacrat cum era deja Kadare, era un act de mare curaj să scrie o asemenea carte în anii finali ai dictaturii staliniste din Albania, ani care – la fel cum se întâmpla în același timp în Romania – erau dintre cei mai dificili și din punctul de vedere al condițiilor economice, dar și al represiunilor politice și al presiunilor la care erau supuși creatorii de artă în general și scriitorii în special.
‘Concert la sfârșit de iarna’ are două planuri narative și două registre stilistice. În centrul romanului se afla o familie din Tirana cu o situație socială relativ bună, astăzi le-am zice din clasa mijlocie, o parte dintre ei membri ai partidului comunist, dar fără a fi excesiv de activi sau doctrinari. Silva este funcționară la un minister, soțul ei Gjiergji este curier diplomatic la ministerul de externe. Sora lui Silva, Ana, a murit cu câțiva ani în urmă răpusă de cancer, dar amintirea ei – o femeie frumoasă, care atrăgea bărbații și era urmărită de zvonurile câtorva povești de iubire – este permanent prezentă. Fratele lor, Arian, este ofițer și tocmai se complicase neîndeplinind, în timpul unor manevre militare, un ordin provenit de la însuși Ministrul Apărării. În jurul lor se află un mozaic de prieteni și cunoștinte, intelectuali precum scriitorul Skënder Bermema, dar și familii din fostele clase avute, cum este cea a traducătorului Ekrem Fortuzi, specializat inițial în rusă și apoi respecializat în engleză, a cărui existență din traduceri depindea de cum băteau vânturile politice. Cel de-al doilea plan narativ este cel al înaltei politici. Gjiergji este cel care duce în China, într-o servietă sigilată, mesajul prin care conducerea de partid albaneză protestează contra reorientării politicii chineze spre o deschidere spre Statele Unite, declanșata de anunțarea vizitei (care a avut loc în 1972) președintelui Nixon în China. Mesajul ajunge la însuși Mao:
‘Aşadar mesajul vine de departe, îşi repetă, tocmai din Albania. Aceasta e o ţară mică dintr-un continent pe care-l urăsc, numit Europa. Pe acest continent trăiesc oameni albi, pe care nici noi nu-i iubim, nici ei nu ne iubesc. Face excepție Albania, care este aliata noastră. Singurul aliat pe acest continent blestemat. Numai că acest stat, de o mie de ori mai mic decât China, îndrăzneşte să-mi trimită un mesaj. Și nu orice fel de mesaj, ci unul amenințător. Deci acest stat nu numai că nu mi se supune, ci încearca să-mi impună voinţa lui. Ţara asta merită pedepsită. Iar eu o voi pedepsi.’ (pag. 30)
Marea politică influențează direct și indirect viețile oamenilor. Ne aflam în plină dictatură comunistă și zvonurile circulă înaintea faptelor. Viețile aparent confortabile ale familiilor birocraților din aparatul de stat se află sub o permanentă amenințare:
‘Privind farfuriile şi paharele îşi aminti frânturi de discuții întrerupte de exclamații şi râsete, care acopereau clinchetul faianței și cristalului. O parte dintre dialoguri, chiar acelea în care hohotele de râs acopereau o nelinişte evidentă, erau despre relațiile cu China. Cineva observase că, în ultima vreme, se constatase o nouă încordare a relațiilor, aşa cum se întâmplase și cu câţiva ani în urmă, în timpul Revoluției Culturale, dar era ceva trecător şi lucrurile se vor îndrepta din nou. Celălalt îi răspunsese că de data aceasta problemele erau mai serioase, iar divergențele nu vor fi depășite atât de uşor. Apropierea Chinei de America nu era ceva prea lesne de digerat. Așa că se aştepta o nouă criză. Silva îşi aruncă privirea dintr-un colț al mesei în celălalt, încercând să-şi imagineze schimbul de argumente.’ (pag.18)
De câteva ori, autorul se detașează și pune întâmplările relatate în context global. Informația despre schimbări nu este aproape niciodată directă. Cetățenii sunt lăsați să ghicească ceea ce se petrece la nivelele înalte ale eșaloanelor observând ordinea numelor demnitarilor de partid menționați în comunicatele oficiale:
‘Cerul deschis peste lume în noaptea aceea de sfârşit de octombrie era mai sinistru decât ţi-ai fi putut închipui. Câteva sute de avioane care decolau sau aterizau pe aeroporturi, câteva miliarde de păsări, trei meteoriți ce căzură singuratici și neştiuți de nimeni în imensitatea oceanului, câțiva sateliți-spion ce se învârteau la mare distanță unul de altul, toate acestea, luate împreună, nu însemnau mai nimic pe imensa boltă cerească. Care era pustie şi tristă. Păsările, dacă le-ai fi adunat împreună, erau ceva mai mult ca greutate şi volum decât avioanele, dar toate la un loc, păsările, avioanele, meteoriții și sateliții nu erau suficiente nici cât să umple un colț de cer. Care era aproape pustiu. Nici o coadă de cometă, din acelea care anunță nenorocirile, nu-l străbătea în acel sfârşit de octombrie. Şi chiar dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, dacă ar fi trecut vreo coadă de cometă, istoria cerului, incluzând aici nu numai existenţa păsărilor, avioanele, sateliții și cometele, ci și tunetele şi fulgerele din toate timpurile, tot ar fi rămas săracă în comparație cu cea a Pământului.
Pe un asemenea cer gol semnalele unui satelit-spion păreau şi mai singuratice. El transmitea numele membrilor Biroului Politic Chinez, conform ultimei ierarhii oficiale: Mao Zedong, Zhou Enlai, Wang Hongwen, Ye Jianing, Deng Xiaoping, Zhang Chunxiao, Wei Guoqing, Liu Bocheng, Jiang Qing, Xu Shiyou, Hua Guofeng, Ji Dengkui, Su Rong, Wu De, Wang Dongxin, Chen Yonggui, Chen Xilian, Li Xiannian, Li Desheng, Yao Wenyuan, Wu Guixian, Su Zhenhua, Ni Zhifu, Saifuddin Azizi, Soong Ching-ling.’ (pag. 23)
Ismail Kadare se joacă puțin cu timpul în acest roman. Evenimentele pe care le descrie s-au petrecut între 1972 și 1978. Albania, după ce rupsese pe rând legăturile ‘frătești’ cu URSS și cu Yugoslavia lui Tito, devenise un satelit politic și o colonie economică a Chinei. În momentul în care China însă începuse – încă de pe vremea lui Mao – o reorientare spre Statele Unite, pentru a-și recâștiga rolul de lider pe scena mondială, dar mai ales atunci când după moartea lui Mao în 1976, grupul ‘celor patru’ condus de soția acestuia Jiang Qing pierduse lupta pentru putere și reformiștii lui Deng Xiaoping ajunseseră la cârmă, Enver Hodja decisese ca Albania să rămână fidelă liniei ideologice comuniste ‘pure’. Cu alte cuvinte, albanezii rămâneau mai maoiști decât Mao! Această ruptură s-a petrecut de-a lungul aproape întregului deceniu al anilor ’70, dar în carte avem impresia că este vorba despre un singur ciclu de anotimpuri. Concertul ‘la sfârșit de iarnă’ menționat în titlul cărții, în care conducătorii chinezi își abandonează lojile primind vestea că Mao este pe moarte, ar fi trebuit să se petreacă la sfârșitul lui august sau în septembrie, daca ar fi avut loc în realitate. În fapt, iarna este mai mult simbolică precum și concertul imaginat. Majoritatea referirilor natură descriu o iarnă lungă, un frig permanent. Paginile finale menționează un pom, un lămâi, un arbore firav care dă rod în pofida iernilor din jur, și el crescut în mediul artificial al unei sufragerii mic-burgheze.
Stilistic, realismul descrierii vietii de familie sau al rutinei activitatii din ministere este intercalat cu pasaje care par sa apartina ca vocabular, teatrului absurdului. Paradoxal, acestea sunt cele care descriu fenomenele politice si modul de analiza si de gandire al conducatorilor comunisti. In fapt, aceste capitole par a fi o aplicare directa a manualelor de newspeak ale lui Orwell in realitatea istorica chineza si albaneza a secolului 20:
‘Gândul îi zbură din nou la scrisoarea funcționarului. Din motive rămase necunoscute, scria el, turcii au acceptat serviciile albanezilor, şi aşa s-a întâmplat unul dintre fenomenele cele mai enigmatice din istoria statului otoman: în 1656 un alba nez a devenit şeful guvernului turc și, imediat după asta, alţi cinci mari viziri la rând, ca să nu mai vorbim de mulțimea de miniştri, generali, amirali etc. Așa se face că, odată convertiti la islam, îşi dăduseră credința la schimb cu cele mai înalte posturi în stat, fără nici un fel de regret și cu mare uşurinţă. Proprietățile lor se întindeau din Ungaria până la Marea Azov, În mâinile lor se aflau provincii întregi, oraşe, armate, dregătorii, ba chiar și popoare întregi. Unii dintre ei au devenit atât de puternici, încât îndrăzneau să-l înfrunte pe sultan, să nu i se supună, să facă praf politica externă a imperiului, ba chiar au fost şi dintr-aceia care, chiar sub nasul sultanului, au întemeiat dinastii regale, aşa cum s-a întâmplat în Egipt.
Ce haos, îşi zise Mao, nu fără o oarecare invidie. Ori de câte ori auzea acest cuvânt la alții strâmba din nas. În Cambodgia, în Chile, în Irlanda situaţia era haotică… He, he, pufni cu superioritate. Ce haos e ăla dintr-o țărișoară de doi coți? Un haos adevărat nu putea fi decât în statele mari, iar în cele uriașe, cum e China, nu puteau exista decât megahaosuri.’ (pag.33-34)
Planurile malefice pentru Albania ale conducătorului Chinei din 1970 par a fi o reflectare a felului în care unii comentatori percep amenințarea neo-imperialistă chineză în secolul 21:
‘Incet, aşa cum faci cu un vin bun pe care-l ţii mai mult pe limbă ca să-i simți gustul, el încerca să-şi imagineze fazele transformării Albaniei într-o Chină mai mică. După dispariția intelectualității şi mutilarea școlii, avea să vină diluarea istoriei, marile uitări. Rezerva europenismului lor se va epuiza încet-încet, ca apa într-o cetate asediată. Atunci, un ultim asalt şi Albania se va preda… Cu aproape șapte secole în urmă, Asia, pentru prima dată, a pus ochii pe această țară. Ea a reuşit în cele din urmă s-o aducă la pieptul ei, unde a ținut-o cinci secole. Dar Albania, ca o pisică sălbatică, a reușit să scape. Acum se întâmpla asta pentru ultima oară. Acum, ea nu mai avea unde se duce. Pe tăcute, fără arme şi fără strigăte, ea se va întoarce în Asia, de data asta definitiv. Aceasta va fi o victorie strălucită a Chinei. Prima țară europeană din lume care se va alătura trup şi suflet Chinei. Ca o pată de ulei, asta se va împrăştia mai întâi în nordul ei, spre Europa Centrală, apoi mai departe. Ceea ce va însemna prima mare victorie a Asiei asupra Europei. Revanșa milenară. Acesta era într-adevăr sensul vieții lui.’ (pag.38)
Unul dintre personajele episodice, dar semnificative este Juan Maria Krams, un intelectual maoist din Europa occidentală. Precum Enver Hodja, care luase cu el o întreagă țară pe o cale ideologică mai radicala decât însăși cea a Chinei, Krams gândește viitorul Europei în termenii unui totalitarism care aspiră să înăbușe orice urmă de dezbatere intelectuală și chiar și resturile credințelor religioase:
‘Poate că dispariția religiei nu l-ar fi bucurat atât de mult pe Krams dacă ea n-ar fi anunțat un alt cutremur. Era convins că bisericile vor trage după ele în mormânt o întreagă cultură veche: secole de literatură scrisă de călugări, icoane medievale, pictori de biserici, poeți, filozofi. Dar nici asta nu era de ajuns, mai erau multe la rând: ceremonii, moduri de a gândi, de: trăi, un şir nesfârşit de obiceiuri, până la cina cu prietenii, pe care o ura cel mai mult. Se ocupase o vreme de ea şi descoperise, de pildă, că cina, însoțită de discuții, mai ales noaptea, adică cina în sensul de azi, care era, după el, una dintre cele mai mari slăbiciuni ale omului, venea de la vechii greci. Era convins că fără dispariția ei nici nu se poate concepe ceea ce se numeşte crearea omului nou. Schiţase chiar tema unui viitor studiu: „Cina, ultima redută în calea lumii noi”, unde sărbătorirea unei zile de naştere, parastasul, Crăciunul, noaptea Anului Nou, taifasul de după cină etc. etc. erau considerate variantele unei singure instituții decadente (pentru el nu era o coincidenţă că cina avea legătură cu noaptea), de care omenirea trebuia să se dezbare cât mai repede dacă voia să progreseze.’ (pag. 180)
‘Tovarășii de drum’ de tipul lui Krams vor fi abandonați atunci când politica chineză se va reorienta și îi va lăsa fără patroni. Până atunci însă, eroul rămâne liber să își amintească sau să fantazeze la un dialog care dezvăluie adevăratele gânduri ale lui Mao. Este vorba în esență despre o critică a cinismului ideologiei comuniste, rescrisă în limbajul folosit de conducătorii lor:
‘În discuția cu Krams, Mao lăsase să se înțeleagă clar: comunismul nu doar că era, dar și că trebuia să fie de neatins, deci că nu trebuia să vină.
Comunismul e ca o stea, printre cele mai luminoase chiar, spusese el. Dar steaua e aşa pentru că e departe. Te-ai gândit vreodată ce-ar fi să se apropie? Apropierea ei sau, mai bine spus, ciocnirea cu ea nu poate fi decât o catastrofă.
Deci steaua trebuie să rămână mereu departe. Orice ar aduce-o mai aproape: bunăstarea oamenilor, cultura, libertate gândirii nu fac altceva decât să-i grăbească moartea. De aceea toate acestea trebuie lovite fără milă. Așa cum trebuie loviți toți cei care încearcă s-o apropie. Să fie sacrificați, în numele frumuseții îndepărtate.
Asta pare ceva tragic, continuase Mao, să-i lovești pe cei care, în mod sincer, ba chiar mai sincer decât trebuie, îți îndrăgesc ideile. Dar nu ai ce face, altă cale nu există.
Dar duşmanii? ar fi vrut să-l întrebe Krams. Nu cumva aceștia sunt mai de folos comunismului decât adulatorii lui? Exact, îi răspunsese Mao. Comunismul a avut nevoie mai mult decât orice de duşmani. Și va avea mereu nevoie. Ba chiar…’ (pag.185)
Pe lângă descrierea critică a zbaterilor unei societăți închise (cea albaneză), care oscilează intre dependența de o supraputere aflată și ea într-o altă forma de criză (China în perioada Revoluției Culturale), cealaltă temă majoră a romanului este interacțiunea dintre marea istorie și viețile oamenilor de rând, cu presiunea permanentă – politică și ideologică – vizibila în orice domeniu al vieții personale. Poveștile de iubire pe care le trăiesc eroinele și eroii cărții nu reușesc să construiască decât o pavăză temporară. Arian, ofițerul care refuzase să îndeplinească un ordin care i se părea contrar ideologiei oficiale (înconjurarea cu tancurile a clădirii unui comitet de partid) ar putea deveni un erou, după ce fusese arestat și anchetat pentru aceleași fapte. Obosit de oscilațiile pendulului ideologic, tot ce-și dorește este să scape de această frica care-i înconjură și paralizează pe toți:
‘Destul! Nu voia să mai audă nimic despre China. Şi dacă viața lui depindea de ceea ce se petrecea acolo, ducă-se la naiba cu totul! În realitate, erau momente, mai ales noaptea, când avea impresia că viata lui era manevrată acum cu câteva curele şi rotițe ale unui mecanism pe care nu l-ai fi putut numi totuşi de stat,
deoarece era mai discret decât acesta. O maşinărie groaznică ce putea să-ți trimită răul acolo unde nu te-ai fi aşteptat. Cătuşele astea, de exemplu, puteau ajunge la tine încă de la forja normanzilor sau mai de departe, de la Hoarda de Aur… Tu o să te culci cu mine, stricato, altfel n-o să mai vezi nici un rol, nici măcar unul de duzină… Aceste cuvinte rostite undeva în spatele unei cortine de teatru din Shanghai, oricât de departe în spațiu și timp, vor ajunge într-o zi până la el. Erau analiști care explicau chiar aşa, ca o răzbunare târzie pentru vechi ofense, înverşunarea lui Jiang Qing din timpul Revoluției Culturale, mai ales la Shanghai, unde fusese actriță… O să te culci cu mine…
Unde suntem aici, la Shanghai? Privirea anchetatorului, ostenită, nu-l slăbea. Ce era cu cuvintele acelea rostite la telefon în timpul celebrului exercițiu? Ce treabă avea el cu Shanghaiul?’ (pag.342)
Atunci când are loc stabilizarea situației politice, Albania rămâne singură. Fosta aliată, China, abandonează orice ajutor economic și își retrage experții care participau în diferite proiecte industriale, lăsând în urma lor un dezastru cu care albanezii trebuie să se confrunte. Ideologic, țara lui Enver Hodja rămâne total izolată, singura din Europa de Est care continuă linia ideologică ortodoxă. Conducătorul profită de situație pentru a-și elimina adversarii politici, iar ajutoarele acestora, la toate nivelele sunt supuse ritualurilor ‘autocriticii’, înainte ca unii dintre ei să dispară în închisori, iar cei norocoși să fie doar eliminați din posturile pe care le ocupau. Absurdul situațiilor și al limbajului este tragic de autentic.
‘Erau printre ei unii care o făceau pentru prima dată şi care, fără îndoială, sufereau cumplit, dar şi unii considerați veterani ai autocriticii, care nu pătimeau mai puțin. În vreme ce primii trebuiau să depăşească șocul pe care-l are omul care-şi analizează cu un ochi critic propriul eu, ceilalți erau obişnuiți cu asta, dar, faţă de începători, care, laolaltă cu şocul simțeau și un soi de uşurare, aceştia nu simțeau nici o destindere, căci ştiau din experienţă cât de teribil e atunci când, după autocritică, prin care erai convins că ai atins coarda sensibilă a ascultătorilor, vedeai prima dovadă a intransigenței în ochii lor, după care venea neapărat şi întrebarea: Doar atât, tovarășul X? Nu ți se pare că ai fost superficial? Aprofundează, aprofundează mai departe…’ (pag.388)
Cititorilor români multe dintre situațiile descrise în romanul lui Kadare li se vor părea familiare. Ele s-au petrecut și s-au repetat în variante asemănătoare și de-a lungul jumătății de secol de regim comunist din România. Exista și un filon balcanic comun, o istorie împărtășită de asuprire otomană și un stil asemănător de a manevra ca țară și ca națiune mică între marile imperii care vin peste noi. Ismail Kadare a fost unul dintre marii scriitori balcanici și universali. ‘Concert la sfârșit de iarnă’ își captivează cititorii construind personaje care trăiesc, iubesc, supraviețuiesc în acest mare imperiu al fricii care a fost sistemul comunist. Este o carte fundamentală pentru cei care-l admiră pe Kadare și pentru cei care doresc să înțeleagă Albania, Balcanii, Europa de Est în a doua jumătate a secolului 20.
