”Foe”, de J.M. Coetzee
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2016
Traducere din engleză de Irina Horea
”Robinson Crusoe”, romanul lui Daniel Defoe, este una dintre cărțile mele preferate din toate timpurile și nu o privesc neapărat ca o capodoperă, ci mai degrabă o carte despre supraviețuire, despre împăcarea omului cu natura, despre dorința de evoluție a omului în circumstanțe nepotrivite. Pe când blogosfera literară și cinefilă era mai închegată, mai simplă și mai dornică de împărtășit impresii, într-una din lepșele literare, menționam Robinson Crusoe într-un top trei a cărților preferate din toate timpurile.
Pe de altă parte, prietenii mei îmi știu pasiunea pentru autorul sud-african J.M. Coetzee, căruia i-am devorat toate cărțile apărute în traducere românească în ultimii ani: apreciez la el atât simțul realității, mai ales din țara sa natală, pe care o descrie ca nimeni altul, inclusiv cu problemele sale legate de apartheid și de segregarea rasială, cât și aplecarea spre literatura cu tentă fantastică, imaginând lumi noi, interesante, pline de personaje fascinante, care au intrat în cotidianul literaturii. Conjugând cele spuse mai sus, nu puteam privi altfel decât cu ochi buni încercarea scriitorului stabilit în Australia de a reface, într-o altă cheie, calvarul supraviețuirii lui Crusoe.
Nu este o poveste liniară, Coetzee construindu-și povestea pe tărămuri diferite și din perspective diferite. Începutul este aventuros, de vreme ce ea urmează o parte din romanul lui Daniel Defoe: ne aflăm pe o insulă neprietenoasă, insula supraviețuirii, în care Cruso (fără ”e”) trăiește de peste 25 de ani, ani de chin și monotonie, împreună cu slujitorul său, Vineri:
”Pentru cititorii care au crescut cu povești de călătorie, cuvintele insulă pustie invocă un loc cu nisipuri fine și copaci umbroși, unde pârâiașele curg pentru a astâmpăra setea naufragiatului, iar fructe pârguite îi cad în poală, unde nimic altceva nu se mai cere de la el decât să-și treacă zilele până apare o corabie care să-l ducă acasă. Dar insula pe care am naufragiat eu era un cu totul alt loc: un deal înalt, stâncos, cu vârful retezat, care se înălța abrupt din mare, pe toate părțile, în afară de una singură, o latură punctată de tufișuri cafenii care nu înfloreau niciodată și nici nu-și pierdeau frunzele. În larg creșteau desișuri de alge maronii care, aduse pe țărm de valuri, răspândeau o duhoare puturoasă și erau năpădite de roiuri de muște mari, albicioase. Peste tot mișunau furnici, soiul care se găsea și la noi, în Bahia, și mai era o calamitate care se găsea în dune: o insectă mică-mică de tot, care ți se vâra între degetele de la picoare și își sfredelea drum până în carne.” (pag. 7-8)
Tot aici, ajunge, tot naufragiată, o femeie și cursul existenței lor se schimbă, deși schimbarea nu este dorită, mai ales de Cruso. După salvarea lor și moartea lui Cruso, femeia și Vineri ajung în Anglia, unde planul se schimbă, pentru că nu mai este vorba despre supraviețuire, ci despre o nouă viață, o nouă filosofie, o schimbare adâncă a traiului și a principiilor. Este momentul în care cartea trece planul de la un roman de aventuri la un roman psihologic, iar cititorul trebuie să prindă noi puteri pentru a înțelege schimbarea de plan.
Daniel Foe este numele adevărat al lui Daniel Defoe, creatorul lui Robinson Crusoe, și este aici un personaj important, pentru că ideea de supraviețuire în Londra a femeii naufragiate și salvate este vânzarea poveștii despre insula lui Cruso. Așadar, a doua parte a romanului se transformă într-o luptă pentru supraviețuire urbană, ce nu mai are ca bază uneltele tipice, ci psihicul, îndoiala, invidia, farmecele, instinctele, minciuna sau, dimpotrivă, adevărul. Pe de o parte, există o dorință enormă de a-l înțelege pe Vineri (latura filosofică a romanului), iar acest lucru este imposibil, pentru că acesta este mut, este netot, nu face decât ce i se spune și rareori manifestă interes pentru lumea sofisticată, civilizată unde a ajuns. Nu știe nimic despre el, în afară de puținele lucruri pe care i le-a spus Cruso, dar în acesta nu a avut încredere, așa că spusele lui sunt uneori fără rost.
Pe de altă parte, o latură interesantă, pe care o urmăresc și în alte romane, este condiția scriitorului cu opera sa: Foe dorește povestea supraviețuirii, are interes pentru el, dar doar ca subiect distant, fără a se implica și mai ales fără a-și dori acest sfârșit. Chiar dacă suntem departe în perioada medievală, Coetzee ”își construiește” scriitorul din roman pe baze moderne și mai ales comerciale. Un roman scris de Foe în care toată lumea supraviețuiește și nu se întâmplă nimic în afară de salvare nu are nimic spectaculos și nu va atrage publicul, ori el are nevoie și de bani, și de public, fiind urmărit permanent de creditori:
”Cică au fost odată doi netoți, pe o stâncă în mare, care-și treceau timpul scoțând pietre din pământ – cine și-ar dori să citească așa ceva? Cât despre mine și despre cum tânjeam să fiu salvată, ți se apleacă de atâta tânjit la fel de iute cum ți se apleacă de la zahăr. Începem să înțelegem de ce domnul Foe a ciulit urechile când a auzit cuvântul canibal, de ce își dorea să fi avut Cruso o muschetă și o trusă de dulgher.” (pag. 90-91)
Așadar, trebuie să schimbe, iar rezultatul, nedescoperit de aici, dar intuit, este celebrul roman al lui Daniel Defoe, de care vorbeam la început. ”Foe” al lui Coetzee este un roman bun, care te antrenează în poveste pe urmele lui Robinson Cruso, dar în același timp îți pune întrebări fundamentale despre sensul omului în lumea civilizată și de eforturile scriitorilor de a mulțumi sau nu publicul. La final, putem da însă poveștii orice înțeles dorim:
”Ești liberă să dai poveștii orice înțeles dorești, a replicat Foe. Pentru mine, morala poveștii e că vine o vreme când trebuie să dăm lumii socoteală despre noi înșine, după care să avem grijă pentru totdeauna să ne ținem gura.” (pag. 136)
