„Jacques și stăpânul său. Omagiu lui Denis Diderot în trei acte”, de Milan Kundera
Editura Humanitas Fiction, Seria de autor Milan Kundera, București, 2025
Piesa de teatru „Jacques și stăpânul său”, semnată de Milan Kundera, este o lucrare atipică în peisajul dramaturgiei moderne. Inspirată de romanul iluminist „Jacques le fataliste et son maître” al lui Denis Diderot, această piesă nu urmărește fidelitatea față de sursa inițială, ci reprezintă mai degrabă o „variație” liberă, așa cum autorul însuși o numește. Scrisă cu inteligență și rafinament, piesa propune o reflecție ludică și filozofică asupra libertății, narativului și naturii umane.
Alegerea de a citi această piesă nu a venit dintr-un interes față de opera lui Diderot, ci din fascinația pentru universul lui Milan Kundera. Și de această dată, autorul reușește să surprindă printr-un stil jucăuș, ironic și profund în același timp. Dialogurile dintre Jacques și stăpânul său sunt presărate cu umor fin, reflecții existențiale și intervenții ale autorului sau ale cititorului, rupând convențiile teatrale clasice. Deși scurtă și aparent ușor de parcurs, piesa oferă o densitate de idei care invită la recitire și meditație.
În ciuda faptului că nu am citit romanul scris de Denis Diderot, din introducerea scrisă de Kundera și din forma textului teatral se poate intui o apropiere de spiritul original. Avem o poveste care refuză linearitatea, personaje care dezbat asupra noțiunilor de destin, dragoste și hazard, dar și o voce narativă care nu se sfiește să iasă din convenție pentru a-și interpela cititorul. Milan Kundera nu face o adaptare a romanului lui Diderot, ci păstrează esența structurii narative de tip „poveste în poveste”, a întreruperilor și a libertății absolute de ton și formă, pe care Diderot le-a cultivat înaintea modernismului. În acest sens, piesa devine un omagiu adus unui predecesor, dar și un exercițiu de libertate stilistică profund personal.
Într-unul dintre pasaje, amintind de celebra operă a lui Pirandello (Șase personaje în căutarea unui autor) personajele devin conștiente de propria condiție și ajung să-l conteste pe creatorul lor, mai întâi pe Diderot, apoi pe Kundera însuși, întrebându-se dacă nu sunt simple marionete ale unui „poet prost”, condamnate la o repetiție infinită. Această ruptură de convenție, această conștiență a personajelor de natura lor ficțională, este unul dintre cele mai interesante aspecte ale piesei. Kundera nu evită întrebările incomode: ce înseamnă să reiei o operă deja scrisă? Cât de liber este un autor atunci când scrie cu „un model” în minte? Ce rămâne din original când îl rescrii cu o altă sensibilitate și într-un alt timp?
Tonul piesei alternează între gravitate și umor, între profunzime filozofică și comedie de situație. De altfel, Kundera nu ezită să includă o anumită vulgaritate bine dozată, de tipul celei întâlnite în anecdotele secolului al XVIII-lea. Un exemplu este farsa obscenă a „găii și cuțitului”, o fabulă amorală care nu scandalizează, ci mai curând fascinează prin libertatea de expresie pe care o invocă autorul. Într-o vreme în care autocenzura sau corectitudinea politică restrâng uneori expresia artistică, această libertate a limbajului pare de-a dreptul revigorantă.
Structura piesei este, la rândul ei, o reflecție asupra instabilității narațiunii, Jacques începe să povestească o iubire din tinerețe, dar este întrerupt constant, de alte personaje, de propriul stăpân, de vocea naratorului, de convențiile teatrale. Această structură cumva sacadată nu este un defect, ci un procedeu artistic care sugerează tocmai ideea de libertate a poveștii, dar și imposibilitatea de a o spune vreodată în întregime. Fiecare poveste este doar o variantă, o ramură a unei structuri mai largi și imposibil de fixat.
Criticul Michel Biron remarca faptul că, deși inteligentă și coerentă în demersul ei, piesa lui Kundera nu este, poate, cea mai reușită lucrare a autorului. El sugerează că dramaturgul este, cumva, intimidat de scena teatrală, preferând mediul romanului și al eseului, unde poate controla mai bine ironia și distanța față de cititor. Cu toate acestea, meritul piesei rămâne considerabil: ea funcționează ca un omagiu sincer adus literaturii franceze a secolului al XVIII-lea și, în același timp, ca o explorare profundă a relației dintre creator și creatura sa.
O altă temă importantă este inversarea raporturilor de putere dintre Jacques și stăpânul său. Deși titlul sugerează o ierarhie clară, piesa ne arată că, de fapt, stăpânul devine dependent de servitorul său, implorându-l să continue povestea. Jacques, în schimb, deține adevărata putere, aceea de a povesti, de a crea sens. Acest joc de oglinzi între rang social și influență intelectuală este tratat cu mult umor, dar și cu o subtilă reflecție socială. În final, nu poziția socială determină valoarea unui personaj, ci capacitatea lui de a înțelege și de a transmite o poveste.
Chiar dacă unele personaje feminine, precum Justine sau Agathe, sunt tratate mai superficial și nu contribuie esențial la firul dramatic, apariția lor completează dinamica relațiilor dintre naratori și personaje. De altfel, rolul naratorului este aici esențial: piesa este mai puțin despre acțiune și mai mult despre a spune, despre a interpreta, a reinterpreta și a varia. Kundera pare să afirme, prin această piesă, că viața este un șir nesfârșit de variații, că nu există un adevăr unic, ci doar forme diferite prin care ne putem apropia de el.
„Jacques și stăpânul său” este o lucrare provocatoare și elegantă, un amestec de teatru absurd cu substrat filozofic, comedie de idei și exercițiu de admirație pentru Diderot și spiritul secolului Luminilor. Pentru cititorii familiarizați cu Kundera, piesa oferă o altă fațetă a stilului său, mai directă, dar la fel de inteligentă. Pentru cei care nu l-au citit încă, este totuși recomandabil să înceapă cu unul dintre romanele sale majore, cum ar fi „Insuportabila ușurătate a ființei”, pentru a înțelege mai bine universul său narativ.
