”Ruta subterană”, de Colson Whitehead
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2017
Traducere din engleză și note de Justina Bandol
Motto: ”Fie pe câmp, fie în subteran, fie într-un pod, America rămânea gardianul ei.” (pag. 182)
S-au spus multe despre acest roman încă înainte de traducerea lui în limba română, iar acum cu atât mai mult, după ce a fost tradus la Humanitas Fiction, fiind citit de toată floarea cea vestită a blogosferei literare. Totul de bine, pentru că merită, fiind un roman foarte bun, chiar dacă este construit pe un filon care umple rafturile în America, respectiv sclavia afro-americană, și câștigător a numeroase premii peste Ocean, printre care National Book Award în 2016 și Pulitzer Prize în 2017.
În esență, în acest volum foarte bine și inspirat structurat, atât din punct de vedere stilistic, cât și al construcției, este vorba despre libertate și felul în care ea este percepută de toate taberele, în America secolului al XIX-lea. Pe de o parte, avem oamenii albi, și ei împărțiți în diferite categorii, după interesele de moment sau generale: stăpânii de sclavi, care îi folosesc pe aceștia în munca zilnică pe plantațiile de bumbac, pentru a-și asigura prosperitatea materială, unii dintre ei oameni normali, interesați doar de bani, alții violenți și haini; albii din statele din sud, care nu-s neapărat stăpâni de sclavi, dar vede în populația de culoare o amenințare pentru propria lume, aceștia devenind treptat majoritari și, astfel, posibili revoluționari. Așadar, o prima categorie care se teme pentru propria libertate; în sfârșit, aboliționiștii, albii care îi protejează pe negri sau militează pentru abolirea sclaviei, cei care adăpostesc sclavi sau sunt doar mecanici pe ”ruta subterană”, ei sunt la fel de amenințați cu linșajul, tortura sau uciderea mișelească precum sunt și sclavii.
Pe de altă parte, îi avem pe oamenii de culoare, majoritatea în stare de sclavie, care tânjesc după o stare de libertate măcar aparentă, care să îi ducă mai aproape de fericire. Fie că vorbim despre acel pământ de trei metri pătrați, pe care l-a transmis din generație în generație familia Corei, fie de petrecerea care se întâmplă la zilele de naștere întâmplătoare ale negrilor, fie că discutăm de ideea de evadare, de fugă, care bântuie uneori mintea lor, totul se rezumă la ideea de libertate, cu valențe mult mai dramatice și mai personale în acele timpuri:
”Iată o iluzie: că putem scăpa de sclavie. De fapt, nu putem. Cicatricile ei nu se vor șterge niciodată. Atunci când v-ați văzut mama vândută, tatăl bătut, sora violată de vreun supraveghetor sau de stăpân, v-ați gândit vreodată că veți sta astăzi aici, fără lanțuri, fără jug, în mijlocul unei familii noi? Tot ce ați știut vreodată în viață v-a învățat că libertatea e o păcăleală – și totuși azi sunteți aici. Fugim încă, urmând binecuvântata lună plină, până ne găsim un liman.” (pag. 298)
La nivel de poveste, calea spre libertate se deschide, în lumea Corei, prin ”ruta subterană”, o cale ferată subpământeană, cu ramificații multiple și neștiute aproape de nimeni, care unește statele din Sudul Confederației Americane, care păstrează reguli mai mult sau mai puțin stricte în privința sclaviei negrilor, cu statele din Nord, aboliționiste și considerate mult mai moderne. În gări insalubre, de cele mai multe ori aflate în subsolul unor case, sunt peroane pe unde trec trenurile libertății, după orare secrete, cunoscute doar de puțini oameni și utilizate de și mai puțini, dar care salvează câteva vieți în fiecare an.
Colson Whitehead reconstituie ruta unei astfel de sclave, Cora, aflată la momentul începerii acțiunii în Georgia sălbatică, la mâna unor proprietari de plantații de bumbac. Ea este a treia generație aflată în America, după ce bunica ei a fost răpită din Benin pentru a fi vândută succesiv unor familii de bogătași. Georgia este o lume a violenței și a sălbăticiunii, în care oamenii negri nu sunt considerați ființe, ci animale, iar puținele lor bucurii sunt stricate de ordinea omului alb, care poate dispune oricum și oricând de trupul și mintea primilor, prin bătăi, tortură, viol și ucidere. Iar atunci când nu o face el sau slujitorii săi, aceste acțiuni antiumane se întâmplă chiar în interiorul comunității de negri (Cora și-a început viața sexuală după un viol al confraților săi).
Ceea ce impresionează în acest roman este naturalețea și sinceritatea cu care sunt descrise sentimentele și acțiunile umane din interiorul statelor americane pe care le străbate Cora, după ce ia decizia de a evada din sclavie: într-un stat, negrii sunt acceptați și nu sunt ținuți în sclavie, ci devin angajați cu salariu la locuințele albilor, dar sunt supuși treptat unei acțiuni de sterilizare; în altul, Cora este ascunsă într-un pod timp de mai multe luni, într-un tavan fals, prilej pentru a privi cu groază, săptămânal, spectacolul spânzurării unor negri; în alt stat, s-a constituit o fermă de adăpost a celor ca ea, liberi sau fugari, dar nici aici nu sunt în deplină siguranță, deși viața pare cel mai aproape de ideal. În plus, frica este instaurată permanent în sufletul ei, pentru că fiecare stat, până la ajungerea în Nord, poate chiar în Canada, reprezintă doar un adăpost temporar, o gară de tranzit, iar vânătorii de sclavi, recuperatorii, colindă toate drumurile:
”Fanteziile ei despre Nord, în acele prime săptămâni în pod, erau o simplă schiță. Imagini fulgerătoare ale copiilor – totdeauna o față și un băiat – într-o bucătărie luminoasă și un soț în camera de alături, nevăzut, dar iubitor. Pe măsură ce zilele se scurgeau cu lentoarea lor, alte camere se iveau pe lângă bucătărie. Un salon cu mobilă simplă, dar de bun-gust, lucruri pe care le văzuse în magazinele pentru albi din Carolina de Sud. Un dormitor. Un pat acoperit cu cearșafuri albe care luceau în lumina soarelui, copiii ei rostogolindu-se în ele alături de ea, trupul soțului vag conturat.” (pag. 181)
”Ruta subterană” nu este doar o nouă reconstituire a sclaviei afro-americane, ci și o poveste foarte expresivă despre singurătate, încredere în oameni, pe de o parte, despre violență, tortură, minciună, invidie și pâră, pe de altă parte. Într-o lume agresivă și individualistă, singura șansă de a supraviețui este să-ți asiguri independența, să fii chiar un pic rebel, dar fără să sari calul, să ai încredere în foarte puțini oameni, dar să ai încredere în propriul instinct. Și, mai presus de toate, să mergi mereu pe calea care să te ducă spre libertate.
