”Rosa Alchemica și alte scrieri”, de W.B. Yeats
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2016
Traducere: Mircea Ivănescu
O colecție frumoasă de povești magice, scrise de William Butler Yeats și traduse în limba română, Rosa Alchemica și alte scrieri este un volum care mi-a adus aminte de poveștile pe care le ascultam când eram copil sau cele lui Jorge Luis Borges, de necunoscutul care o învăluia pe fiecare până la marele final, când nu găseam totdeauna ce mă așteptam. De cele mai multe ori triste, finalurile lui William Butler Yeats răspund unei morale specifice, unei nevoi de basm speciale și sunt cu siguranță tributare misticismului celtic. Cititorul are parte de rătăciri și regăsiri, pe pământ, în cer și pe mare, citind textele ca într-o vrajă. Prins fără voie în angrenajul poveștilor, are parte de întâlniri neașteptate la tot pasul, dansează virtual cu personaje care mai de care mai ciudate, iar firul narativ depășește mai totdeauna legile cunoscute, trecând cu ușurință în lumea fantasticului.
William Butler Yeats s-a născut la Dublin, pe 13 iunie 1865, și a fost fiul unui cunoscut pictor irlandez, John Butler Yeats. Implicat în Renașterea celtică, o mișcare împotriva influențelor culturale ale dominației engleze din Irlanda în perioada victoriană, a atras atenția publicului în mare măsură datorită elementelor din mitologia și folclorul irlandez prezente în scrierile sale.
Preocupat de viața politică din Irlanda, presară frecvent în scrierile sale pesimismul legat de situația politică din țara sa și din restului Europei, paralel cu conservatorismul în creștere al omologilor americani din Londra, T.S. Eliot și Ezra Pound. Opera sa de după 1910 a fost puternic influențată de Pound, devenind ceva mai modernă, dar acesta nu a abandonat niciodată pasiunea pentru versurile tradiționale, menținându-și în același timp interesul pentru misticism și ocultism. În 1922 a fost numit senator al statului liber irlandez fiind cunoscut ca un important lider cultural, apoi ca dramaturg major (a fost unul dintre fondatorii celebrului Teatru Abbey din Dublin) și a primit Premiul Nobel în 1923.
Recunoscut ca un veritabil creator de lumi, William Butler Yeats reușește în Rosa Alchemica și alte scrieri să poarte călătorii virtuali în aventuri fantastice menite să ducă pe calea adevărului sau a dreptății, alături de personaje ca Hanrahan cel Roșu, Tumaus Costello sau Michael Robartes şi Owen Aherne (protagoniștii ultimelor trei povestiri: Rosa Alchemica, Tabele regilor și Adorația magilor), căutătorii care se întorc din peregrinări cu dorința de-i ajuta pe ceilalți că cunoască esența lucrurilor. Senzația de ireal te însoțește la tot pasul, iar timpul pare dizolvat.
Eroii nu găsesc totdeauna ce caută și am avut impresia la tot pasul că alunecă dintr-o căutare în alta. Încheierea e tristă de cele mai multe ori, spulberând cumva iluzia în care ai plutit până acolo. Hanharan nu se va căsători cu femeia pe care a iubit-o cel mai mult; saltimbancul va fi răstignit, Costello va refuza șansa de a fi cu iubirea sa și va muri din cauza acestei iubiri neîmplinite. Michael Robartes caută să elucideze misterele alchimiei, dar va învăța că și cei inițiați pot resimți frica, au nevoie de timp pentru a ajunge la esența lucrurilor, dar și că necunoașterea dă un sentiment continuu de neliniște sufletească celor însetați de adevăr. Owen Aherne este un alt căutător, care are un exemplar al cărții interzise a lui Joachim de Flore, Expositio in Apocalypsin, pe care Papa Alexandru al IV-lea ar fi ars-o în flăcări. Poruncile divine sunt inversate și oamenii au liber să facă orice le-a fost interzis. Nici poveștile de iubire, nici cele despre căutarea adevărului nu-și ating scopul și de aici întreaga zbatere permanentă a personajelor, victime ale ispitei și deznădejdii.
Poate cel mai interesant protagonist al poveștilor, Hanrahan cel Roşu a fost considerat un alter ego al autorului, o persona, el fiind regăsit prima dată în opera lui Yeats la mijlocul anilor 1890, ca autor de poeme şi cântece. În Istorisirile lui Hanrahan cel Roşu apare ca un călător care pierzându-se în noaptea de Samhain (noapte magică în care spiritele uită de graniţa dintre lumi şi vin către cei vii) în căutarea uneia dintre iubitele sale, Mary Lavelle. Pe drum se întâlnește cu zeița Echte, un spirit Sidhe (fiinţă imaterială, care trăiește într-o stare de pace profundă, dincolo de lumea fizică). Nerecunoscând-o, nu va putea recunoaște nici dragostea adevărată și va rătăci permanent în căutarea acesteia. Nu este nici pe departe nu personaj pozitiv, ci mai degrabă un căutător superficial, incapabil de profunzime și/sau substanță a sentimentelor. Deși ascultă poveștile sătenilor, el nu încearcă să deslușească sensurile ascunse din acestea și natura miturilor. A fost considerat un arhetip al imaginației poetice, dar și un mesager al Irlandei. Eroul lui Yeats are menirea de a-și povesti soarta pe care a meritat-o, încercând să trezească conștiința celor care sunt preocupați numai de grijile imediate. Mi-a amintit cumva de unele dintre poveștile lui Mario Vargas Llosa sau Jean-Marie Gustave Le Clezio, unde sălbaticul, profanul, cucerește și se impune și prin natura poveștii, iar omul se regăsește mai degrabă într-un grup mic, în legătură directă cu natura, care urmează o serie de legi imuabile.
Roza Tainică este o relatare pe scurt a războiului dintre ordinea spirituală și cea naturală. Avem de-a face cu un extaz poetic vădit, purtător al legendelor și miturilor irlandeze, cel care poate transmite mai departe cultura veritabilă și poate trezi și menține patriotismul de care Irlanda avea nevoie. Viziunea profetică domină fiecare pasaj și în parte am avut impresia că citesc un text biblic. Pe bună dreptate s-a spus că rozicrucianismul (pansofie, alchimie, reformă spirituală) va fi ezoterismul din veacul XVII ceea ce fusese cabala creștină pentru cel precedent.
”Legea a fost făcută de oameni pentru binele oamenilor, însă înțelepciunea este lucrarea zeilor, și niciun om nu trebuie să trăiască în lumina înțelepciunii, căci ea, și ploaia, și grindina și tunetul urmează o cale care este nimicitoare pentru făpturile muritoare.” (pg. 104)
”Cerșetorul acela este un mare sfânt și un făcător minuni. […] Când el a intrat să moară, eu m-am apropiat de fereastră și m-am uitat înauntru. Și pe când stăteam acolo s-au pogorât păsările și mi s-au așezat pe creștet și pe umeri, căci ele nu cunosc sfiala în locul acesta sfânt și a venit și un lup și cu partea sa dreaptă a a tins sutana mea, iar cu stânga frunzele unui tufiș. Olidoll a deschid cartea și s-a uitat la pagina de unde îi dădusem eu să învețe și a început să plângă, iar cerșetorul s-a așezat alături de el și l-a mângâiat până când copilul a adormit.[…]
Și acum nouă ani el s-a îmbrăcat în zdrențe și din ziua aceea nu l-a mai văzut nimeni, dacă n-ar fi adevărat că a fost văzut cum trăia printre lupii muntelui și se hrănea cu iarba pajiștilor. Noi acum să mergem la el și să i ne închinăm, căci în sfârșit, după multe căutări el a găsit nimicul care este Dumnezeu și s-al rugăm să ne arate drumul pe care a merg e înusuși” (pp. 127-129).
Odată ce facem cunoștință cu Michael Robartes, Maestrul care îl învită pe eroul povestirii, desigur W.B. Yeats, să se alăture „Ordinului Rosa Alchemica”, adică acelora care caută „unirea mistică în sfârșit cu acea legiune care stăpânește această lume și aceste vremuri”, să se elibereze de iluzii și de umbrele nopții intrăm cumva în altă lume, a altor povești.
”Eu și cei dintre care fac eu parte, răspunse el, suntem demult dincolo de răul sau ajutorul care ne-ar putea veni de la mâna omului, noi, care suntem una cu duhurile nemuritoare, și când murim aceasta va fi doar desăvârșirea celei mai înalte lucrări. Și pentru oamenii aceștia va veni odată o vreme când îi vor jertfi zeiței Artemis vreun barbun de mare sau vreunei alte zeități cine știe ce alt pește, dacă nu cumva le vor ridica propriilor zeități vechi iarășii templul din piatră cenușie. Stăpânirea lor nu a încetat niciodată, ci și-a pierdut doar puțin din putere, căci duhurile sidhe se reîntorc mereu la fiecare suflate a vântului cu dansuri și jocuri cu mingea, dar ele nu-și pot reclădi templele până când nu vor fi fost martiri care să sufere și izbânzi care să fi fost câștigate și poate până când nu se va fi dat bătălia aceea demult prorocită în Valea Porcului Negru.” (pg. 163)
”În felul acesta s-au înfăptuit toate marile fapte, o stare de spirit, o zeitate sau un semn se înalță la început doar ca un suspin ușor în mintea și spiritul omului, el le schimbă apoi gândurile și acțiunile, până când părul care la început fusese luminos, se întunecă sau părul care care început a fost întunecat se face luminos și împărăția lumii își schimbă fruntariile ca și când ar fi fost un frunziș ofilit bătut de vânt.” (pg. 167)
Adevărul și cunoașterea se dobândesc prin intermediul unei stări euforice, la limita supranaturalului, departe de înțelesurile comune. Detașarea de lume este o condiție necesară, fără de care niciun Maestru nu poate dobândi cunoașterea veritabilă. Trebuie să te prinzi într-un dans imaginar al experiențelor pentru a găsi și înțelege secretele marilor alchimiști. Pe măsură ce avansezi în ultimele trei texte ale volumului, simbolurile devin criptice, iar întreaga scriitură capătă un aspect ritualic.
”Și acum sunt clipe în care am impresia că mai aud aceste glasuri ale jubilației și ale suferinței, clipe în care lumea aceea nedeslușită, care nu și-a pierdut decât pe jumătate stăpânirea asupra inimii și minții ele, pare să-și ceară înapoi stăpânirea deplină însă eu port acum rozariul de mătănii la gât și când aud glasurile, sau îmi închipui că le aud, îl strâbng peste inima mea li spun:
«El, al cărui nume este Legiune, ascultă în fața ușii noastre și ne înșală cu vorbe frumoase și inima cu frumusețe, și nu există încredere pe care să o dăruim nimănui, decât ție” și atunci amușește lupta aceasta care altminteri mă pustiește și îmi găsesc pacea.»” (pg. 174)
Deși lumea își strigă în continuare drepturile, detașarea trebuie să primeze, la fel ca și dorința de a transcende cunoașterea obișnuită și limitele sale. Doar în felul acesta te poți apropia de esența lucrurilor. Avem de-a face cu o lucrare complexă, plină de simboluri, plină de magie, cu iz de poveste, dar cu încărcătură filozofică, un text în care W. B. Yeats așează magistral enigme greu se pătruns într-o interpretare accesibilă. Experiența lumii ideilor poate fi una înălțătoare și poate dărâma sisteme întregi de valori. Dacă nu faci loc supranaturalului, nu poți depista sensurile ascunse. Între morala clasică și sensurile despre care vorbește Yeats se cască o prăpastie pe care fiecare cititor trebuie să o depășească având propria cheie și propria inițiere virtuală în Templul Trandafirului Alchimic.
”În Leonardo da Vinci, răspunse el, se găsește următoarea propoziție «Speranța și dorința de a te întoarce în starea ta de dinainte este asemenea dorinței moliei după lumină, și omul care așteaptă cu dor statornic fiecare nouă luni și fiecare an nou cu credința că lucrurile pe care le dorește întotdeauna au venit prea târziu li nu-ăi dă seama că jinduiește după propria sa distrugere». Cum ar putea fi cărarea care trebuie să ne conducă în inima Domnului altfel decât primejdioasă? […] Tu nu-i prețuiești pe scriitorii care nu scriu nimic decât atunci când mintea și rațiunea lor le spun că prin aceasta ei aduc la lumină ceea ce ne numește lucrul drept și cuvenit, de ce vrei atunci să ii refuzi aceeași libertate artei celei mai înalte, care este fundamentul tuturor artelor?” (pg. 186)
