Am lăudat întotdeauna Seria Biografii romanțate de la Editura Polirom, pentru că este o formă de a recrea viața unor mari personalități culturale ale României într-o formă mai accesibilă publicului larg. Nu că am cunoaște viața acestora, o viață care este multe ori necunoscută cititorilor, elevilor, studenților, mai tuturor: nu știm de ce a murit Labiș (știm doar câteva legende), nu știm decât poeziile lui Nichita, nu știm de ce Caragiale a plecat la Berlin, nu cunoaștem nimic despre viața lui Hasdeu cu excepția legendelor despre spiritismul ultimilor ani, nu cunoaștem traseul lui Brâncuși la Paris sau cine a fost Vulcan sau Urmuz. În plus, toate aceste reconstituiri sunt creația unor valoroși scriitori contemporani, așa că reușita e cu atât mai deplină.
Vi le recomand pe toate, sunt diferite, deosebite și valoroase (despre trei dintre ele am scris aici), iar azi vă prezint trei dintre cele mai recente descoperiri de-ale mele:
„Labiș. Jurnalul pierdut”, de Cosmin Perța
Pe 15 septembrie 1952, pe când începea cursurile Școlii de literatură Mihai Eminescu, Nicolae Labiș nu împlinise încă 17 ani. Urmau cei mai intenși ani pentru cel care a murit la puține zile după ce a împlinit 21 de ani. Decupând fragmente din scrisorile și din jurnalul său, Cosmin Perța construiește „biografia romanțată” a lui Labiș din acești ultimi ani de viață sub forma unui „jurnal pierdut”, în care poetul își dezvăluie gândurile, sentimentele, suferințele unui om încă neacceptat de societate, într-o perioadă istorică (și culturală) foarte complicată pentru România. Dar un om care credea în destinul său:
„După ce termin școala asta voi avea o șansă adevărată de a deveni un scriitor cu renume. Și poate din scrisul meu îmi voi putea întreține și familia, cum fac și tovarășul Sadoveanu și alții. Dar voi locui tot într-o casă modestă, vreau să am un dulău mare să păzească ograda și să fie toți ai mei lângă mine. Familia și prietenii. Mama să ne facă mâncărurile ei cu gusturile acelea rupte din rai și să deschidă ușa prietenilor când vor veni la mine, să ne ospețim. Doar dușmanilor ușa mea nu le va fi niciodată deschisă, cum lor nici sufletul nu mi-l voi deschide.” (pag. 12-13)
Începutul facultății, confruntarea cu Bucureștiul, primele cărți apărute, primele recenzii favorabile sau nu, întâlnirile cu scriitori importanți ai epocii, alcoolul, primele aventuri amoroase, toate acestea într-o carte care ni-l dezvăluie pe adevăratul Labiș (pe care îl cunoșteam prea puțin), într-unul dintre cele mai bune volume din seria ”Biografii romanțate”. Un tip ambițios, care-și dorește succesul, așa că pentru acesta face orice, în ciuda obstacolelor, a lipsei de încredere în forțele proprii și, uneori, a propriilor principii, mai ales când vine vorba de politică (a fost Labiș un comunist? a fost Labiș un socialist convins? – întrebări care rămân, deși unele nuanțe se lămuresc în acest volum):
„Sunt un poet politic, mă consider așa, cred cu tărie în idealurile comunismului, dar în numele „revoluției” în care cred văd cum mi se refuză accesul la valorile exemplare ale literaturii. Comunismul lor pare total lipsit de marxism, de marxismul curat. Or, fără acela nu are sens. Epoca greșește, îmi e tot mai clar, și ceva în ființa mea se revoltă. Dacă e să aleg între creația spirituală și principiile lor revoluționare, o voi alege pe cea dintâi. Sunt un poet politic, dar nu pentru politica lor.” (pag. 45)
„Un singur lucru îmi doresc: tot ceea ce fac trebuie să fac mai bine decât ei toți!” (pag. 37)
„Nichita. Poetul ca și soldatul”, de Bogdan Crețu
„Fără alcool nu mai reușește să scrie nimic. Pur și simplu motorul nu pornește.” (pag. 167)
Așa cum ne mărturisește în explicația de la finalul acestui volum, Bogdan Crețu a avut o pasiune constantă pentru tot ce reprezintă Nichita Stănescu, omul și poetul (dacă se poate face această distincție). L-a citit, l-a studiat, l-a tot recitit, a aflat aproape totul despre el, ba chiar pregătește și un studiu amplu despre acesta. Nu e de mirare că această „biografie romanțată” urmărește îndeaproape finalul vieții poetului, cu toate suferințele, tristețile, defectele și necuvintele sale.
„Nu vreau să par filosof, dar viața mea începe cu sfârșitul ei.” (pag. 9)
Prăbușit din punct de vedere fizic în ultimii ani ai vieții (a murit la doar 50 de ani), departe de creațiile literare geniale din perioada fecundă, departe și de iubirile sale scântâietoare din tinerețe, Nichita se refugiază conștient în alcool, dornic să trăiască viața și moartea așa cum vrea el. Poate de aici și „duritatea” pe care unii o resimt atunci când citesc acest volum, cititori care se întreabă: chiar acesta a fost Nichita? chiar a fost omul devastat de alcool, care nu mai putea trăi, simți și scrie fără sticla zilnică de votcă? Da, așa a fost, Bogdan Crețu l-a cunoscut și îl cunoaște atât de bine.
„Trebuia să fi murit atunci, când s-a rupt de Gabriela și scrisul nu a mai mers. A fost aproape, dar s-a ținut. Trebuia să, dar lasă, că și acum tot moare, zilnic moare, numai că lent. E un fost soldat lăsat la vatră ca poet.” (pag. 12)
Tocmai asta e menirea unor astfel de cărți: nu neapărat de a coborî de pe soclu mari personalități, ci de a dovedi că ei au fost oameni, au avut o viață normală, la fel ca a noastră: Nichita cu alcoolul, Labiș cu simpatiile sale politice, B.P. Hasdeu cu credința sa în spiritism (o formă proprie de religie, care în mod clar nu este de acord cu doctrina oficială BOR). Dincolo de astea, ei au fost oameni obișnuiți în genialitatea lor și asta aduce documentarea extraordinară a acestor scriitori români care creează „biografii romanțate”.
„A devenit treptat un bețiv care scrie poezii. Fusese un poet delicat, un adolescent întârziat, alintat, care încă își căuta mama în orice femeie și care se vindeca de senzația de puritate bând. Înainte se folosea de alcool ca să producă un punct de rezistență, ca să creeze contradicție, ca să anuleze lumea din jur; acum bea ca să uite că a ajuns jos. Și ca să mai poată tresări.” (pag. 127)
„Hasdeu. Duhuri”, de George Cornilă
Chiar dacă am locuit aproape toată viața în Câmpina și sunt cumva conectat la lumea (literară sau nu) a acestui oraș, am senzația că nu se știu prea multe despre B.P. Hasdeu, dincolo de legende: se știe ceva despre Castelul Iulia Hasdeu din oraș, puțin despre spiritism, Răzvan și Vidra și cam atât. George Cornilă vine să repare această neștiință din toată țara printr-un volum exemplar despre Hasdeu, foarte important pentru a descoperi viața și opera lui dincolo de legendele care se spun.
„Orice om se socotește mare, dar o crede cu adevărat abia când i-o spun alții.” (pag. 202)
Autorul alege să meargă pe un fir cronologic, foarte bine documentat, în care personalitatea lui Hasdeu se dezvăluie sub toate fațetele: pasiunea pentru istorie și lingvistică, infidelitatea, tendința de a se apuca de toate și a nu termina nimic, misticismul, nestatornicia, iubirea eternă pentru fiica sa, lipsa de diplomație în politică și în societate etc. etc.
„Eram risipitor, asta vă e deja limpede, mi-aș fi dat agoniseala de-o viață pe un moment de extaz, riscam totul pe o mână de cărți știind că era proastă. Eram făcut din contradicții, prețuiam la fel clipa și eternitatea, voiam să fiu iubit, dar mă războiam cu toți, îmi plăcea să am, dar îmi cheltuiam întregul avut cât ai bate din palme, trudeam ca Sisif citind și scriind mii de pagini, dar eram și delăsător, impresionabil ca un copil și la fel de ușor de distras, mereu dorind altceva, mereu atras de sclipirea unei alte idei. N-am terminat nici facultatea, nici stagiul militar nu l-am dus la bun sfârșit, așa cum n-am finalizat majoritatea demersurilor mele literare sau savante. Am revenit de nenumărate ori asupra scrierilor mele, le-am completat, le-am rescris, de parcă nu știam că o operă este asemenea omului, condamnată să fie veșnic imperfectă. Am trecut prin întuneric și prin lumină, pierzând totul de atâtea ori, cu nonșalanța unuia care a aflat că va muri a doua zi.” (pag. 135)
Hasdeu este aici un personaj complicat, complex și controversat, care merge la psihologul-cititor pentru o confesiune completă asupra întregii sale vieți, un personaj care merita această dezvăluire.
