”Al patrulea zid”, de Sorj Chalandon
Editura Humanitas Fiction, Colecție Raftul Denisei, București, 2014
Traducere din franceză și note de Doru Mareș
Roman nominalizat la Premiul Goncourt în 2013, Al patrulea zid i-a adus lui Sorj Chalandon, reporter și apoi redactor la Le canard enchaine, cu numeroase reportage la activ despre Liban, Iran, Irak, Somalia și Afganistan, scriitor debutant în 2005 cu Le Petit Bonzi, recunoașterea pentru puterea de a transpune realitatea profundă a războiului, dincolo de manevre politice și decizii cu impact la nivel internațional. Chalandon este cel care pătrunde în lumea oamenilor și scoate la iveală adevărata durere ce mocnește în spatele unui război. În viziunea lui Chalandon o tragedie jucată pe scena războiului ar putea oferi o clipă de liniște și reflecție în haosul creat de cele mai multe ori de o istorie hrănită de orgolii nemărginite.
Povestea pornește de la premisa că teatrul este un gigant care rănește de moarte tot ceea ce lovește (Beaumarchais) și se învârte în jurul unui grup de tineri care, conduși de Georges, un bărbat care refuză nedreptatea și indiferența, și inspirați de regizorul grec, evreu de origine, Samuel Akounis, încearcă să aducă războiul pe scena teatrului și teatrul în inima războiului în încercarea de a opri caracterul tragic al acțiunilor umane, direcționate de fiecare dată contra semenilor și, de ce nu, contra nouă înșine. Și ce altă tragedie ar fi indicată pentru un conflict dacă nu opera lui Sofocle, Antigona, însă într-o adaptare realizată de Jean Anouilh în 1944 ca o replică la ocupația nazistă în timpul celui de-al doilea război mondial. Precum Anouilh, Sam dorește să lupte pentru dreptate, dar nu cu pușca în mână, ci prin teatru și prin apropierea de oameni, înțelegerea acestora, precum și a frământărilor ce îi determină să lupte pentru… pământ. Iar pentru a duce la bun sfârșit această piesă, Sam alege ca locație Beirutul anului 1982, zguduit de luptele dintre diverse grupări locale stârnite pe de o parte de refugiații palestieni, dar și de invazia Beirutului de către forțele israeliene.
Pe fondul acestui conflict armat Georges ia drumul Libanului pentru a îndeplini dorința prietenului și fratelui Sam. Iar aici își începe aventura în care o caută sau chiar devine Antigona. Echipa de actori este una cât se poate de colorată: trufașa și frumoasa palestiniană sunnită Imane, ce o interpretează pe Antigona și care, pentru a juca, are acordul fratelui ei, Yasin, luptător în cadrul Fatah; Hemon, logodnicul ei, un druz din districtul Shuf; Creon, regele Tebei și tatăl lui Hemon, un maronit din cartierul Gemmayzeh, al cărui frate este șeful grupului de creștini maroniți din zona Beirutului; șiiții sunt și ei reprezentați prin gărzile regelui, precum și prin regina Euridice, soția lui Creon; doica este o caldeeană, iar Ismena, sora Antigonei, o catolică armeancă. Iar Corul nu e nimeni altcineva decât Sam, evreul. Pe lângă toate acestea, Sam adăugase cinci autorizații de liberă trecere, niște cartoline plastifiate, cu numele meu. Una era în limbile arabă și franceză, cu cedrul verde în cerc roșu și crucea stilizată a forțelor libaneze. O alta avea imprimat un planiglob pe care erau aplicate o cazma și un toc, simbolul socialiștilor druzi. Se adăugau permisele de liberă trecere semnate de reprezentanții armatei libaneze, ai mișcării Amal, ai milițiilor șiite și ai mișcării Fatah. După desfășurarea acestui mix de religii, idei și credințe, orice cititor se va afla într-o situație similară cu cea a lui Georges: Înțelegeam. Bineînțeles că înțelegeam. Dar nu pricepeam. Precum în tablourile lui Hieronymus Bosch situația și evenimentele prezentate în roman, bazate pe evenimente reale, sunt de neacceptat de către mintea umană, cel puțin nu de către una venită de pe tărâmurile libertății franceze. Decăderea umană atinge cote maxime, ideea de dreptate fiind prost înțeleasă, iar umanitatea eliminată tocmai pentru a ajuta individul să facă față ororilor întâlnite la fiecare pas și nejustificate cu adevărat.
Chalandon a fost atins de amprenta războiului și-i înțelege structura precum și originea, fără a se lăsa atras într-o tabără sau alta, el simte și trăiește pulsul războiului: rasism, antisemitism, dispreț față de celălalt. Ideile lor erau amenințări care trebuiau combătute. Ca și ura lor față de prezent, dezgustul față de egalitate, aversiunea față de diferențe. Toate astea țineau de sălbăticia în stare pură. Numai că felul lor de a-și apăra ideile era același cu al nostru. La asta m-am gândit în clipa în care am căzut în iarba din parc. Pierdusem. Era rândul meu. Mi-era ciudă pe mine că nu putusem învinge. Aveau să se ducă să sărbătorească durerea pe care mi-o provocaseră. Așa mergeau lucrurile. Intrasem în lumea violenței pentru a apăra umanitatea pe care ei o agresau cu aceleași arme. Era prea târziu pentru a mai da înapoi. Acceptam chiar și gândul că nu se va înțelege nimic din toată povestea asta.
Ca în orice război, se ajunge destul de repede și în momentul în care apare întrebarea: pentru ce mor? Independent de ceilalți combatanți, pe rând, creștinul, palestinianul, druzul, sunnitul, șiitul se află în aceeași derivă precum oponentul său și totuși, niciunul dintre ei nu depune arma ci preferă suferința și moartea căci nu dorește să ofere celui din tabăra opusă plăcerea de a-l vedea decăzând. Când de fapt această decădere nu este decât o dovadă de umanitate și de sensibilitate. Dovadă că sufletele cântă la fel, cel puțin la bază, însă din cauza circumstanțelor și a unor împrejurări cărora ne complacem puțin câte puțin, aceste minunate mecanisme ce ne țin în viață ajung să funcționeze diferit, cel puțin la suprafață, pentru ochii lumii. Lume care oricum nu ne înțelege! Alegem să cădem pradă unor orgolii și să acționăm din instinct în loc să folosim cuvântul drept modalitate de rezolvare a conflictelor.
Pe lângă interogație, romanul oferă și o concluzie pe cât de simplă, pe atât de grăitoare: Ce bine trebuie să fie să poți dormi! Căci cu toții știm că, născută în Grecia, închipuită în ghearele Reichului ori jucată în Parisul ocupat, Antigona aparținea tuturor vremurilor. Deci și actualității pe care o trăim.
Sorj Chalandon a prins zbuciumul unor suflete într-un mecanism uriaș precum cel al războiului. A evidențiat puterea și măreția tragediei, lipsită de mizeria asta de speranță care strică totul. Și a oferit un antidot sufletului ce tânjește după libertate și dreptate, precum și sufletului rănit ce trecut-a prin ghearele războiului: moartea. Căci în final, și cei care crezuseră într-un lucru, apoi și cei care crezuseră contrariul, ba chiar și cei care nu crezuseră în nimic…cu toții mor. La fel de morți cu toții, țepeni, inutili și putreziți. Iar cei care mai trăiesc încă vor începe să-i uite și să le confunde numele. Și gata.
