”Mâna stângă a întunericului”, de Ursula K. Le Guin
Editura Nemira, Colecția Nautilus, București, 2018
Traducere: Mihai-Dan Pavelescu
Mâna stângă a întunericului face parte dintre cărțile care au influențat literatura science-fiction a ultimelor decenii. Dincolo de politică sau știința din roman, Ursula le Guin scrie o poveste complexă despre prietenie și dragoste. Un sol este trimis pe Gethen, o lume extraterestra unde nu există prejudecăți de gen, iar biologia androgină elimină problema dominației masculine și a supunerii feminine. Scopul lui e integrarea Gethenului într-o comunitate intergalactică în expansiune.
Ursula K. Le Guin a deschis noi orizonturi odată cu publicarea acestui volum, a ridicat întrebări tulburătoare și a depășit granițele dintre sicence fiction și fantasy. Cum ar arăta o societate fără dualismul masculin și feminin? Acesta a fost „experimentul de gândire pe care l-a propus scriitoarea, căreia romanul i-a adus premiul Hugo în 1970.
Un om normal este trimis pe Gethen (sau Iarna) de către Federația Planetelor, însă el aduce cu sine și prejudecățile standard, vâzându-i pe geteni ca oameni efeminați în mod dezastruos. Deși societatea lor este politizată, aici nu a existat niciodată război, poate ei își folosesc spiritul de luptă doar împotriva frigului, fiind o provocare să rămâi în viață aici. Gethienii trebuie să alimenteze constant; călătoriile sunt totdeauna dificile, iar oamenii rămân de multe ori izolați de restul lumii. Izolarea și exilul sunt două dintre marile subiecte ale romanului; singurătatea zăpezii, un spațiu mental Le Guin îl numește „inima viscolului”.
”Ne aflăm tot în trecătoarea de gheață dintre cei doi Vulcani. Drummer erupe. Pe versanții lui întunecați șerpuiesc dâre de foc, care se întrevăd atunci când rafalele de vânt împrăștie norii de cenușă, fum și aburi albicioși. Permanent, un șuier umple văzduhul, un sunet atât de acut și de continuu, încât nu-l poți auzi când te oprești să asculți, dar care îți pătrunde în toți porii. Ghețarul vibrează într-una, trosnește și pârâie, zgâlțîindu-se sub picioarele noastre. Toate podurile de zăpadă așternute de viscole peste prăpăstii s-au prăbușit destrămate, sfărâmate de vibrațiile gheții și ale pământului de sub gheață.” (pg. 190)
Genly Ai, trimisul uman pe Gethen, a supraviețuit deja două ierni dure pe iarnă, și se află el însuși în exil din casa lui și a întregului său mod de a gândi. Alături de politicianul Estraven, face o călătorie dificilă de trei luni prin deșeuri arctice pentru a se întoarce în țara lui Estraven și pentru a contacta nava spațială a lui Genly Ai, iar supraviețuirea lor este depinde de puterea de organizare și determinarea umană. În pustietate, cei doi găsesc o dragoste improbabilă, un moment de legătură care transcende timpul pentru a forma centrul vieții, însă Le Guin nu sentimentalizează și consumă iubirea.
Romanul Ursulei Le Guin, subtil și ambiguu, este centrat mai degrabă pe întrebări decât de răspunsuri, având în centru mistica getheniană legată de „inutilitatea perfectă a cunoașterii răspunsului la o întrebare greșită”. Sunt surprinzătoare detaliile ciudate și minunile frumoase pe care le inserează în descrierile lumii, mai ales având în vedere cât de brutală este de fapt povestea reală. Ca și cum, în mijlocul unui calvar oribil s-ar găsi o dulceață incredibilă.
Volumul publicat în urmă cu peste cincizeci de ani, dar are aproape la fel de multă forță ca în 1969. Povestea a două persoane care învață să se înțeleagă reciproc, în ciuda barierelor culturale și a stereotipurilor sexuale este extrem de actuală. Le Guin reușește să surprindă perfect capcanele comunicarii între culturi, iar călătoria împărtășită a lui Genly Ai și a lui Estraven este arcul emoțional al romanului și oaza de lumină din haosul poveștii reale. Titlul este legat de un proverb gethenian despre lumină și întuneric existent împreună, dar se referă și la simbolul yo-yang-ului al taoismului. Cu cât evenimentele din roman se întunecă, cu atât scânteia de speranță și prietenie crește.
”Mi se pare tulburătoare bunătatea aceasta pe care ființele omenești nu o pierd. Tulburătoare pentru că este tot ce ne mai rămâne când ne pomenim goi, în întuneric și frig. Noi, care suntem atât de bogați și plini de forță, sfârșim prin a nu mai avea altceva de oferit.
În ciuda apropierii din timpul nopților, rămânem distanți între noi […] Exista bunătate și răbdare, dar în tăcere, întotdeauna în tăcere. Strânși laolaltă în bezna stătută a fragilității noastre comune, ne atingeam mereu, cădeam unul peste altul, însă rămâneam străini.” (pg. 144)
Alt element interesant în roman este modul în care Le Guin surprinde textura vieții. Un mix de momente mici, senzații și emoții care reflectă viața în sine, bunătatea care oferă substanță, toate micile plăceri și disconforturi, lupta interminabilă și ușurarea ocazională a vieții. Fiecare parte a călătoriei este admirabil descrisă, iar momentele de poezie adaugă magie, creând imagini de neșters. Marte parte din valoarea poveștii este faptul că Ursula K. Le Guin imaginează o lume complet diferită și invită la reflecție. Atunci când te întorci în lumea reală, ai sentimentul că îți poți alege alege propria realitate, iar lumea poate fi remodelată. O poveste care pune la îndoială presupunerile din spatele etichetelor coercitive.
Puteți cumpăra cartea: Libris.ro.
(Sursă fotografii: Libris.ro și tabella.org)
