Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Hoodoo”, de Cosmin Leucuța, în curs de apariție la Editura Polirom, Colecția Ego. Proză. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Înainte să împlinească 18 ani, Sofia află că a rămas însărcinată cu Knopf, un om foarte influent, aflat în plină ascensiune. Sarcina fetei nu are cum să rămînă fără urmări, aşa că Albert este trimis să o ucidă. În scenă intră Paul, un bărbat misterios şi tăcut, care o salvează pe Sofia şi apoi o ia cu el într-o călătorie spre Vest şi spre libertate, încercînd să pună cît mai mulţi kilometri între ei şi necruţătorul Albert. Pe urmele lor porneşte şi Anton, fratele geamăn al fetei, hotărît să-şi recupereze cu orice preţ sora pe care o crede răpită. În paralel, Isabela se luptă cu dragostea ei împărţită în două, cu sentimentele de vinovăţie şi cu alegerea pe care trebuie să o facă în curînd. Dumnezeu îşi face apariţia în carne şi oase. Are buzunarele pline cu secrete, iar agenda lui este cel puţin sinistră. Toţi sînt legaţi prin nenumărate fire invizibile şi, fără să ştie, se îndreaptă cu viteză în aceeaşi direcţie, spre o întîlnire – şi un personaj –care le va schimba vieţile pentru totdeauna.
„Lumea mă întreabă uneori despre ce e vorba în Hoodoo. Le spun oamenilor că e vorba despre o grămadă de chestii. Dincolo de călătorii, muzică veche, sex, cuvinte potrivite şi alegeri proaste, dincolo de sînge şi lacrimi şi răzbunare, e vorba despre cîte puţin din fiecare lucru pe care îl ştiu. A, şi despre sfîrşitul lumii.” (Cosmin Leucuţa)
Fragment în avanpremieră:
Sofia încetă să mai vorbească, iar Paul încetă să mai asculte. Cuvintele lor exclamate şi rele se îndepărtau tot mai tare. Nici măcar muzica nu se mai auzea. Tot ce se auzea era vuietul motorului. Soarele se calmase, nu mai ardea de parcă intraseră zilele în sac. Stepa goală se transformase în dealuri împădurite. Sofia îşi sprijinea braţele pe marginea portierei, iar capul şi-l lăsa să atârne pe pielea arsă de soare. Se însera. Fata era o fire nostalgică. Era atât de nostalgică şi de înfometată de amintiri, încât suspina chiar şi după lucruri pe care nu le cunoscuse vreodată, chiar şi după vremuri pe care nu le trăise niciodată. Pe partea dreaptă a drumului erau înşiraţi până la orizont stâlpi de telegraf mâncaţi de carii şi înnegriţi de zilele ce treceau implacabil. Fiecare stâlp era singur, desprins de ceilalţi, pentru că firele de telegraf lipseau. Fuseseră convertite în cine ştie ce cabluri superconductoare. Lumea veche dispărea încetul cu încetul, chiar din faţa ochilor lor. Totul de pe acea şosea fusese schimbat, totul, mai puţin acei stâlpi de telegraf. Sofia îşi închipuia… ba nu, nu era închipuire. Îşi amintea, ca şi cum fusese acolo aievea. Făcea parte din trecerea vremurilor. Erau câţiva oameni prăfuiţi care călătoreau prin ţinuturi prăfuite, înainte de telefoane mobile sau de reţele de socializare, înainte de maşini cu motoare V8 sau de supermall-uri, înainte de fotografii color sau filme mute. Înainte de Beatles sau Hiroshima.
Înainte de stâlpii de telegraf.
Călătoreau cu câte o desagă pe spinarea încovoiată de greutate şi, la un moment dat, aşa cum se întâmpla în momentele de cotitură din istorie, unul dintre ei s-a oprit, iar ceilalţi i-au urmat exemplul. Au adunat ce au putut şi au construit o casă, apoi mai multe. Una lângă alta, ca să nu se simtă singuri. Aşa s-au născut străzile. Au început să lucreze pământul şi să întemeieze o comunitate mică. Au început să construiască biserici şi să se roage în ele. Să se căsătorească în ele.
Femeile au născut copii, iar bărbaţii munceau de dimineaţa până seara ca să le pună haine pe spinare şi mâncare în farfurii. Înainte de stâlpii de telegraf. O parte din oameni au îmbătrânit. Atunci au împrejmuit cu gard un loc de la marginea orăşelului şi au atârnat la intrare o placă pe care scria „CIMITIR“. Apoi au început să moară şi să fie îngropaţi în locul acela. Au apărut băncile şi şcolile. Armele şi hârtia. Minciuna şi lăcomia şi trenurile. Toate s-au adunat acolo, ca piese esenţiale dintr-un puzzle care era departe de a fi terminat.
Apoi au apărut şi stâlpii de telegraf.
Mai târziu, cărămizile au fost aliniate una lângă alta şi una deasupra celeilalte şi au format ziduri roşii. Zidurile au format încăperi, iar încăperile au fost acoperite de grinzi de lemn. Aceleaşi grinzi, din acelaşi lemn din care erau făcuţi stâlpii de telegraf. Coşuri înalte, care atingeau cerul albastru, au fost înălţate, şi din ele a început să curgă fum spre nori. Fumul a înnegrit cerul şi hainele oamenilor. Bărbaţii au lepădat hamurile agriculturii şi au devenit industriaşi. Unii purtau salopete albastre. Alţii purtau salopete gri. Şepci şi ochelari de protecţie. Mănuşi pe mâini şi creioane după ureche. Au inventat liniile de producţie în serie şi au prosperat. Au fost şi accidente, nu se putea fără. Din când în când, unul dintre bărbaţi ajungea acasă fără un braţ sau fără un picior. Uneori, câte unul ajungea acasă fără suflare. Se mai întâmpla. Atunci era dus pe braţe în locul acela de la marginea oraşului. Cei care veneau în urma lui plângeau şi îşi ţineau şepcile în mâini, în semn de respect, şi lacrimi le curgeau pe obraji.
Iar stâlpii de telegraf vegheau şi asupra acestor lucruri.
Îi vedeau pe oameni întorcându-se acasă într-o seară de vineri, înghesuiţi în maşinile ieftine, cu scoarţa lor mâncată de rugina ascunsă sub vopseaua mată şi morocănoasă. Radiourile bârâiau nervoase, ştiri monotone şi muzică melancolică. Maşinile circulau bară la bară şi cineva, o femeie tânără şi plictisită, la fel ca Sofia, stătea cu capul pe braţele ei obosite şi poate se gândea şi ea la stâlpii de telegraf pe lângă care maşinile treceau lent. Toţi ajungeau acasă seara târziu, la nevestele lor singure şi la haitele de copii înfometaţi. Cu toţii erau murdari, iar când îşi dădeau jos ochelarii de protecţie se vedeau inele de piele curată în jurul ochilor şi restul feţei era murdară de praf şi funingine. Erau obosiţi şi supăraţi şi de multe ori nu iubirea era cea care câştiga bătălia, dar asta era viaţa în vremea stâlpilor de telegraf. Uneori, oamenii îşi spuneau cuvinte grele unul altuia şi se răneau între ei. Apoi a venit războiul şi bărbaţii au lăsat ciocanele şi presele şi au pus mâna pe arme. Femeile le-au luat locul în fabrici şi uzine, iar unele dintre ele nu s-au mai întors niciodată la viaţa de casnică. Iar asta s-a numit „emancipare“, dar era de fapt doar permutarea logică a unor resurse limitate. Bărbaţii au luptat. Cerurile s-au întunecat şi au rămas aşa ani la rând. Şi orizonturile au bubuit, şi sângele a curs din abundenţă, iar stâlpii de telegraf ştiau asta. Ei le spuneau oamenilor cât mai aveau de îndurat. Bărbaţii au luptat, iar o parte din ei au murit, dar o parte s-au întors şi au plâns de bucurie atunci când au trecut iarăşi pe lângă stâlpii aceia de telegraf, fiindcă ştiau că s-au întors acasă. Stâlpii de telegraf au anunţat dinainte venirea lor. Femeile şi copiii lor, de-acum crescuţi, dar şi o parte care încă nu îşi văzuseră taţii, i-au întâmpinat. S-au îmbrăţişat şi pentru o vreme a fost bine. Apoi a venit şomajul. Mulţi bărbaţi şi multe femei au fost trimişi acasă, cu păreri de rău în loc de plată cinstită pentru muncă la fel de cinstită. Vremurile grele au întunecat iarăşi cerul. Au venit ploile şi frigul şi praful s-a ales de agoniseala oamenilor. Păsările, ele singure, au putut zbura departe de toate acestea.
Păsările de pe stâlpii de telegraf.
Au plecat şi au luat cu ele cântecele, lăsând doar un cer pustiu şi gri în urma lor. Doar tăcerea. Oamenii s-au descurcat cum au putut. Au strâns din dinţi şi i-au mai condus pe mulţi dintre ei la locul acela de la capătul oraşului. Au devenit mai deştepţi şi au îngenuncheat natura. Au stârpit războiul şi l-au coborât pe dumnezeu pe pământ, lângă ei, să îndure şi el în ţărână. Doi oameni, un bărbat şi o femeie, se plimbau pe marginea drumului, iar el îi spunea ei că voia să o ia de acolo, să o ducă în alt loc, undeva unde nu era decât fericire, dar că trebuiau să plece repede. Exact aşa cum îi spusese Paul Sofiei. Dar femeia îl săruta şi îi spunea că locul lor era exact acolo unde stăteau. Nu exista nicăieri un loc mai bun pentru carnea şi pentru sufletele lor. Vântul le sufla prin păr, iar ea îşi lăsa capul pe umărul lui.
Şi stâlpii de telegraf erau tot acolo, veghind asupra lor.
Despre autor:
Cosmin Leucuţa s-a născut pe 3 octombrie 1986, la Arad. În 2009 a absolvit Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. Este scriitor cu normă întreagă, iar în timpul liber lucrează la o multinaţională. A început să scrie poveşti la 14 ani şi pînă în prezent a publicat povestiri, nuvele şi fragmente din romane în reviste precum EgoPhobia, LiterNautica şi Hypocrisia. La vîrsta de 23 de ani a scris romanul Laptele negru al mamei, care este cîştigătorul Concursului de Debut organizat de Editura Adenium în anul 2013. Un alt roman al său – Statele Unite ale lui Dumnezeu – a fost nominalizat la Concursul de Debut Literar UniCredit, ediţia a VI-a (2013), organizat de Editura Humanitas. În decembrie 2014 a fost cooptat în juriul concursului literar „Incubatorul de Condeie” şi din ianuarie 2015 a devenit invitat permanent al site-ului cultural Semne Bune, unde contribuie cu articole, recenzii şi editoriale pe teme variate. În octombrie 2017, Editura Casa de Pariuri Literare i-a publicat o culegere de povestiri scurte intitulată Numele altora. Locuieşte în Timişoara, împreună cu cele două pisici ale sale.
