”Castelul din sticlă. Memorii”, de Jeannette Walls
Editura Arthur-YoungArt, București, 2015
Traducere din limba engleză de Lorena Lupu
Moto: ”Ea era de părere că era bine ca noi, copiii, să facem tot ce voiam, pentru că astfel învățam foarte mult din greșeli. Nu era una dintre acele mame împopoțonate care se supărau dacă te întorceai acasă murdar, sau te jucai în noroi, sau cădeai și te tăiai. Ea susținea că oamenii trebuie să se sature de chestiile astea în copilărie.”
Chiar dacă e încadrată în categoria ”Young Art”, mi-a plăcut că memoriile lui Jeannette Walls au născut așa de multe întrebări, încât și acum, la mai mult de o săptămână după lectura cărții, mă gândesc cum să încadrez anumite tipologii și personaje, care este maniera potrivită de a trăi o viață sau de a influența semenii sau de la impune acestora propria concepție despre supraviețuire etc. Nu, chiar dacă mi-am pus acele întrebări și multe altele, nu este o carte de filosofie, ci una de trăiri concrete, efective, o poveste despre o familie care și-a trăit altfel viața decât noi toți ceilalți, într-o boemie soră cu sărăcia, dar hrănită cu multă creativitate și inteligență.
Jeannette a trăit într-o astfel de familie, iar peste ani și-a adunat tot curajul (pentru că este nevoie de mult curaj!) pentru a destăinui aproape totul despre familia sa și despre aventura sa nemaipomenită prin copilărie și adolescență. Ei bine, despre ce e vorba? Părinții lui Jeannette au fost întotdeauna boemi, deși definiția acestui cuvânt, prin raportare la familia Walls, pare ușor limitativă: nu exista numai non-conformism, nu exista doar dezordine, era o formă directă de protest la adresa societății și a cutumelor sale, ei nefiind în acest timp niște inconștienți necunoscători ai vieții, ci și-au dublat mereu boemia cu o enormă cantitate de cunoștințe, de informații culese din cărți, ba chiar de îndrăznețe visuri, precum cel care dă titlul cărții (construirea unui castel de sticlă pentru copii).
Viața celor patru copii – Lori, Maureen, Brian și autoarea – și a celor doi părinți ai lor, tatăl alcoolic și inventiv, mama artistă și mereu obosită și visătoare, a fost o continuă pendulare între locuri diferite, mai mereu plecarea fiind grabnică din cauza problemelor financiare ale familiei. Niciun loc nu era definitiv, în nici unul din acestea nu stăteau prea mult și nu se obișnuiau, iar instrucția organizată era aproape inexistentă. Cu toate acestea, Jeannette nu pare foarte nemulțumită de primii ani, în care singura lipsă cu adevărat dramatică și memorabilă este cea determinată de foame:
”Uneori, ne înscriam la școală, dar nu întotdeauna. Mama și tata se ocupau în cea mai mare parte de educația noastră. Mama ne pusese pe toți să citim cărți fără ilustrații încă dinainte de-a împlini cinci ani, iar tata ne învățase matematică. De asemenea, ne învățase o serie de lucruri cu adevărat importante și folositoare, cum ar fi să comunicăm în codul Morse și să nu mâncăm niciodată ficatul unui urs polar pentru că în el se găsește atât de multă vitamina A, încât ne-ar putea ucide. Ne-a arătat cum să țintim și să tragem cu pistolul lui, cum să mânuim arcul și săgețile mamei și cum să aruncăm un cuțit, ținându-l de lamă, pentru ca aceasta să se înfigă în mijlocul țintei cu o plesnitură satisfăcătoare.”
Cu timpul însă, odată cu creșterea copiilor, această continuă rătăcire în căutarea locului perfect, suprapusă pe o stare de sărăcie destul de cruntă, determină și îndepărtarea treptată a celor mici de cei mari, dacă nu direct, măcar prin proteste surde la ceea ce se întâmplă. Stabilirea lor în orășelul Welch pare a fi singurul moment în care stabilitatea se instaurează, dar nu este nici asta pentru totdeauna, deși aici pare că au stat cel mai mult timp. Dar aici începe să capete contur și distanța dintre cei maturi și cei mai tineri (iar această din urmă demarcație nu este decât din cauza vârstei, curând vom afla că cei maturi sunt de fapt imaturi, iar cei tineri încep să dezvolte o maturitate timpurie tocmai din cauza primilor): Lori pleacă prima, în vreme ce Jeannette, atunci în vârstă de doar 13 ani își face primele promisiuni că viața ei nu va arăta chiar așa:
”Avea 38 de ani, nu mai era tânără, dar nu era nici bătrână. În douăzeci și cinci de ani, mi-am spus, voi avea vârsta ei de acum. Habar nu aveam cum va fi viața mea atunci, dar în timp ce îmi adunam cărțile pentru școală și ieșeam pe ușă, mi-am jurat că nu va fi niciodată ca a mamei, că nu voi boci cu atâta disperare într-o cocioabă fără încălzire dintr-o bortă uitată de Dumnezeu.”
La final, aproape toți vor fi fericiți, fiecare cu propriul mod de viață și de supraviețuire, unii rămânând boemi, alții depășind această stare și devenind ”oameni respectabili” (sau cel puțin așa sunt priviți de societate). De altfel, principalele întrebări, enunțate și la începutul recenziei, rămân: până unde îți poți influența copiii, prietenii, rudele, pe ceilalți în general, care este pragul până la care poți impune celorlalți propria concepție despre viață și chiar modul în care vrei să o trăiești tu. Chiar fiind părinte, chiar fiind un boem inteligent, sunt anumite cutume ale societății pe care nu poți să le treci. Desigur, poți să îți crești copilul altfel, ignorând multe dintre tradițiile și conservatorismul celorlalți, dar sunt anumite limite pe care nu trebuie să le treci, cum ar fi mâncarea de care își lipsea părinții lui Jeannette copiii doar pentru că ea ținea la tradiția familiei, la un pământ inutil, evaluat la un milion de dolari. Poți să îți crești copilul aproape oricum, dar este necesar să nu îl privezi măcar de lucrurile care îți sunt accesibile cât de puțin, haine, mâncare, o casă locuibilă, curățenie. Nu cum au făcut părinții din cartea asta, chiar dacă i-am admirat pentru inteligența lor și pentru (câteva dintre) actele de nebunie și inconștiență.
Desigur, cartea nu este nici așa meditativă, nici așa tristă cum am înfățișat-o eu în rândurile de mai sus, acestea fiind doar o mică parte din gândurile, din întrebările pe care încă mi le stârnește cartea. ”Castelul de sticlă” este o carte a copilăriei, plină de momente amuzante și de nebunii, cu multe dialoguri de toate felurile, una din acele cărți care îți aduc aminte de micile prostii pe care le făceai când erai copil și de care acum îți reamintești cu nostalgie. Mi-a plăcut mult, vi-o recomand.
1 comment
Acum doua zile am terminat de citit „Castelul de sticla”. Pot spune ca a fost oopera cum rar ai ocazia sa citesti. Jeannette m-a impresionat prin curajul de care da dovada , dar si prin tatia de caracter. Nu oricine poate sa doarma pe cutii , sa mănânce din gunoi si sa isi ierte parintii. Nu cred ca exista vreun cuvânt care poate descrie ceea ce a însemnat aceasta carte pentru mine. Cu siguranta o voi reciti ori de cate ori am ocazia. V-o recomand!