Marți, 16 octombrie, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, a avut loc lansarea volumului La Centenar. Recitind secolul României Mari, de Ioan Stanomir, publicat în colecția „Istorie” a Editurii Humanitas. În cadrul evenimentului, au vorbit Cristian Vasile, Angelo Mitchievici și Radu Vancu.
Ioan Stanomir: Cei care au destine senine și care nu trăiesc în economia catastrofei nu sunt încercați cu adevărat. Cred că, dacă este o intenție a acestei cărți, este aceea de a spune celor care vor citi că nu toți românii sunt ticăloși, că nu toți românii au trădat, că au existat români care au rezistat. Întotdeauna am fost fascinat de curajul Poloniei, de pasiunea pentru ideea rușilor, de pasiune pentru libertate a englezilor și de pasiunea pentru moderație a americanilor. Nu știu ce putem noi oferi, dar știu că există în sfera noastră modele de sacrificiu care se ridică la înălțimea sacrificiilor oferite de altă națiune. Cred că trebuie să avem capacitatea de a ne raporta lucid, de a admira acolo unde este de admirat.
Marile națiuni au această putere de a se reinventa întorcându-se la exemplele lor fondatoare. Momentul pe care îl socotesc eu fondator este momentul de la 1918. E adevărat, poate că nu noi am câștigat Primul Război Mondial, dar cu siguranță am reușit, în particular prin această proclamație, să arătăm că avusesem în câteva secole un drum de la servitute la libertate. Atunci când ne gândim la secolul XX, trebuie să ne gândim la această imagine monstruoasă a pactului Ribbentrop-Molotov, acea orgie a unor monștri totalitari care taie națiunile. De câte ori avem tentația relativizării, să nu uităm faptul că există bine și că există rău, că au existat totalitarisme care s-au sprijinit pe un mecanism ideologic criminal. Să nu uităm că România a fost însângerată fie de conducătorii ei, fie de bandele de iluminați care au crezut că pot să o salveze.
Angelo Mitchievici: Cum poate fi cuprins un secol într-o carte, fie el și un secol tributar unei istorii locale, regionale sau naționale? Acest lucru probează o extraordinară capacitate de sinteză a profesorului Ioan Stanomir. Ce este cu acest „secol al extremelor”, cu „epoca cu spinarea frântă”? Despre o epocă cu spinarea frântă este vorba și în această carte. Contează foarte mult, în opinia mea, spiritul care guvernează nu atât de mult lectura, cât scriitura care reîntemeiază, de fapt, o imagine, un tablou al unei epoci fracturate în nenumărate locuri. Perspectiva aceasta este extrem de nuanțată, dar eu cred că ea extrage ceea ce ca sintagmă apare în titlul unei alte cărți a lui Ioan Stanomir, Junimismul și pasiunea moderației. Perspectiva este deopotrivă aceea a unei pasiuni a moderației și a unei lucidități patriotice, sintagmă care revine aproape obsesiv în acest minunat eseu.
Ioan Stanomir descoperă într-un mod prudent posibilitatea pe care o deschide începutul României Mari, cu Declarația de la Alba Iulia, cu sfârșitul unui război care a părut tuturor absurd și extrem de sângeros; acest cânt de posibilități este explorat deopotrivă în acest eseu. Spune de posibilități ratate, posibilități care nu ar fi putut duce neapărat la un scenariu paralel, pentru că nu e vorba de un scenariu contrafactual, istoria nu se poate scrie decât sub semnul unor ficțiuni distopice sau utopice, ci pur și simplu ca mod pragmatic de a privi evenimentul istoric și câmpul de posibilități pe care îl deschide acțiunea politică. Avem o perspectivă extrem de lucidă a unui istoric al ideilor, dar și o perspectivă morală deziluzionată în sensul bun al cuvântului, adică eliminând tot acel concert paroxistic al celebrării unui eveniment într-adevăr extrem de important. Un exercițiu de luciditate pe care ni-l propune Ioan Stanomir, care stă dublat de calitățile scriitorului și capacitatea de a extrage punctul de inflexiune, acel moment esențial în care se joacă destinal momentul istoric. Nu trebuie uitat că anul 1918 începe cu o catastrofă, cu o pace cu Puterile Centrale, cu o Românie constrânsă la o formă de colonianism și abia răsuflând. În economia catastrofei se trăiește în ultimul deceniu de comunism – chiar și în ultimul deceniu pe care l-am parcurs – și scoate la suprafață un metabolism al unei spaime că puținul care s-a construit se poate nărui într-o clipă. Mă întreb și îl întreb și pe autor: nu cumva acest permanent clivaj instituie și o nesiguranță ontologică perpetuată?
Cristian Vasile: Această carte este un nou mod de a privi și de a schița istoria ultimului secol care a trecut de la Marea Unire. Are o particularitate care trebuie remarcată, referințele literare și raportarea la beletristică. Este vorba și despre maniera, talentul în care romanele sunt topite într-o narațiune istoriografică coerentă. Romanul este folosit ca document al unei epoci. Această carte se remarcă și prin modul în care revizitează anumite surse esențiale care sunt invocate, însă nu sunt citite de multe ori de istorici, nefiind redate la adevărata lor dimensiune. În principal, este vorba de câteva documente,și mai ales de documentul esențial al Marii Uniri, Declarația de la Alba Iulia. În esență, această declarație nu a fost respectată; a fost încălcată chiar imediat de la proclamare. Aici este de remarcat spiritul analitic, curajul istoriografic al autorului de care dă dovadă. Puțini istorici au remarcat acest lucru, mergându-se pe o dorință centralizatoare venită de la București care a pus în umbră acest document fundamental.
Marele merit al acestei cărți este faptul că este scrisă pe un ton analitic, fără să demolizeze interbelicul. Ea este o dare de seamă care nu omite nici măcar aspectele mai puțin plăcute ale unei democrații imperfecte care nu a respectat spiritul lui 1918, spiritul wilsonian proclamat la Alba Iulia de o elită care era racordată cu discuțiile din Occident. Legat de această evoluție a României- este vorba despre natura regimului politic și a acestor elemente care au guvernat mai ales primul deceniu interbelic: Partidul Național Liberal și brătienismul, care, cumva în mod firesc, după 1989 au fost privite cu bunăvoință și chiar idealizate. E nevoie de un spirit critic când privim această guvernare care a introdus un regim parlamentar imperfect, un regim care a avut, din păcate, dreptul la alternativă nu în spiritul lui Iuliu Maniu; a avut drept alternativă nu un regim mai democratic, ci carlismul, care a continuat acest derapaj la democrație. Nu e vorba de o privire de astăzi, ci de standardele ridicate din epocă și de la 1918, care au fost încălcate de la bun început. Totul a culminat cu un regim autoritar, care este o negare a lui 1918, pentru că i-a scos din cadrul cetățeniei pe evrei, a scos o întreagă minoritate din rândul națiunii și a condus la crime, la genocid, la Holocaust. Ioan Stanomir abordează toate aceste problematici cu mult discernământ și fără să aibă vreo inhibiție- asta nu înseamnă că trădează imperative patriotice, ci dimpotrivă, e o luciditate patriotică de tip junimist, un spirit liberal care se opune oricărui tip de naționalism istoriografic.
Radu Vancu: În mai puțin de 200 de pagini, Ioan Stanomir reușește performanța de a rezuma absolut toate articulațiile acestui secol atât de complicat pe care l-am străbătut cu toții. O performanță intelectuală în sine. Cu câtă acribie și atenție la detaliu reușește să facă Ioan Stanomir acest lucru într-o carte atât de scurtă. În primul rând, el își reprezintă această istorie a unui secol românesc ca pe o istorie a unui spirit românesc; a unui spirit care s-a manifestat așa cum îl știm toți istoric, dar care ar fi putut ieși altfel. Și atunci, încă de la geneza acestui spirit românesc rezultat în urma unirii provinciilor, Ioan Stanomir începe să se întrebe ce ar fi fost dacă acest secol nu ar fi fost unul centralist și ar fi ținut cont de ceea ce au cerut intelectualii transilvăneni sau măcar o parte din ei- adică o Românie policentrică, o Românie pe modelul SUA, în înțelesul unui spațiu în care există mai mulți centri nervoși care gândesc simultan și care cu siguranță ar fi generat rapid un altfel de Românie. Însă calitatea primă a lui Ionel Brătianu, aceea de extraordinar catalizator și receptacul al puterii a fost și defectul lui principal. Din cauza dominației absolute pe care a pus-o în operă în politica vremii, România a fost un stat centralist. Ioan Stanomir se întreabă cum ar fi fost dacă am fi avut o Românie pe acel mod al SUA, policentric; dacă intelectualii reprezentativi în anii ’30-40 ar fi reușit să treacă pragul totalitarismului comunist și să se poată exprima și să poată construi un pol de gândire cât era posibil în comunismul românesc- ar fi arătat România altfel? Cu siguranță. Poate că am fi inventat un cetățean român mai rezistent la tentațiile absolutismului, liberalismului, totalitarismului șamd.
Pe de o parte, este o istorie factuală a spiritului nostru românesc, așa cum s-a manifestat el din 1918 până astăzi, nu lipsită de critici acute atunci când nu e cazul – este, așadar, un exercițiu de luciditate patriotică. Este o revizitare a spiritului nostru în ceea ce a fost el și în ceea ce ar fi putut fi. Pentru Ioan Stanomir, spiritul românesc, în acest volum, se manifestă în două feluri: sub raport politic și ca având drept corelativ, obiectiv literatura. Autorul, fiind un liberal-conservator, revizitează această istorie a noastră fără să favorizeze decisiv unghiul liberal de observație. Nu demolizează stânga. Spiritul nostru, definit în cartea lui Ioan Stanomir, ar fi definit prin europenitate (apropierea de valorile europene), civism (reactivitatea civică la abuz, la derapaje în fața structurii politice) și demnitate (articularea unei demnități umane în fața puterii). Astea sunt valorile la care autorul ține cel mai mult. Totodată, emoționantă în volumul său este și această expandare a unei tradiții și a demnității noastre naționale. Ceea ce spune Ioan Stanomir este că același civism care ne-a propus să ieșim în stradă în ultimii 2 ani este civismul rezistenței anticomuniste, este civismul care a făcut posibilă Marea Unire.
