Pe vremea când ştiam cu certitudine că voi creşte suficient de mare încât să pot să devin un cititor cel puţin la fel de statornic şi rafinat ca cei pe care îi recunosc drept călăuzitori pe drumul presărat cu gânduri şi imagini, privirea îmi era adesea atrasă de cărţile pe care cei din jurul meu le ţineau în mâini şi le studiau cu atenţie. Şi nu de puţine ori, ceea ce îi unea pe oamenii care, în autobuz, în metrou sau în tren îmi deveneau parteneri indirecţi de călătorie, era tocmai această dorinţă de a descifra tainele unor texte lungi care, deşi nu erau însoţite de ilustraţiile atât de dragi, erau păzite cu străşnicie de o pisică neagră, care, departe de a aduce ghinion, ne ieşea înainte pentru a ne îndemna să trecem fără teamă dincolo de hotarele primelor coperţi. La rândul lor, acestea ne atrag de fiecare dată prin culorile vii şi titlurile asemănătoare acelor formule magice menite să ne (re)deschidă portalul către lumea viselor pline de lumină, unde crâmpeiele de ficţiune şi realitate par să se alieze în slujba omului pornit în căutarea frumosului.
În această ambianţă, clasamentul de mai jos propune zece destinaţii literare al căror fir deopotrivă roşu şi nevăzut este poate tocmai acest mieunat gingaş al pisicii care păzeşte cu străşnicie fiecare comoară ascunsă printre pagini şi cuvinte. Adesea, el pare să îmi sune în minte şi să mă întâmpine ori de câte ori, atrasă de planeta fascinantă a cuvintelor înzestrate cu viaţă, îmi reîntroc privirea spre Raftul Denisei, oaza mea cea mereu primitoare şi plină de poveşti care nu au obosit a se spune, scriindu-se odată, citindu-se la vremea rânduită şi păstrându-se în bibliotecile minţilor pentru totdeauna.
10. Voi merge pe urmele paşilor tăi – Care Santos, 2021
Despre viaţa de familie s-au scris şi se vor scrie numeroase pledoarii, într-o deplină armonie cu diversele orientări de natură socială şi culturală. Iar pe această cale, poate că nu mai este deloc o noutate faptul că multe dintre poveştile născute şi ţesute în taina familiei s-au transformat adesea în subiecte rafinat şi minuţios consemnate în paginile romanelor sau în mereu imprevizibila şi provocatoarea lume a imaginilor. Nici viziunile contemporane nu s-au lăsat mai prejos, invitând adesea cititorul şi privitorul să pătrundă într-un colţ oarecare din spatele unei scene şi să descopere că fiecare fapt al vieţii este menit să ni se înfăţişeze ca un noian de bucurii senine şi aşteptări care, dublate de tot atâtea implacabile dezamăgiri şi suferinţe, ne vor înzestra cu putere, speranţă şi nobilă demnitate.
O astfel de morală mereu vie se poate desprinde cu uşurinţă şi din paginile romanului Voi merge pe urmele paşilor tăi, care, continuând demersul scriitoarei Care Santos de a analiza cu multă atenţie personalitatea caleidoscopică a femeii moderne, ne reaminteşte faptul că trecutul depinde de noi, pentru că noi suntem cei care alegem ce să facem cu el. Fiecare crâmpei al acestei poveşti asemănătoare oricărei pagini dintr-o viaţă adevărată pare a fi pus sub semnul mai puţin obişnuitului, fapt sugerat încă de la început, când Reina Gené primeşte o scrisoare de la un necunoscut. Iar din acel moment, psihologul pragmatic şi ambiţios care, într-un roman anterior (Tot binele şi tot răul) ni se dezvăluise ca mamă şi soţie vulnerabilă, redeschide portalul greu al trecutului, pornind în căutarea acelor adevăruri ascunse care, încrustate în negura timpului şi rătăcite printre zgomotele unui război demult apus, demonstrează că, de multe ori, viaţa se dovedeşte a fi mai complicată decât oricare scenariu de film.
9. Aşteptări – Anna Hope, 2021
La loc de cinste printre titlurile ultimilor ani şi implicit printre cele ce mi-au ieşit în cale anul trecut se află şi romanul Aşteptări, care, semnat de scriitoarea şi actriţa britanică Anna Hope, tinde să întregească panoplia acelor ficţiuni menite să ne (re)demonstreze importanţa şi valoarea prieteniilor adevărate.
Pentru a deveni, la rândul nostru, călători în acest univers ce se anunţă a fi unul plin de viaţă şi mister, suntem invitaţi să ne lansăm privirile interioare către cel mai frumos parc din Londra, unde, într-o ditamai căsoaia victoriană, locuiesc Cate, Hannah şi Lissa, cele trei protagoniste care ne iniţiază pe fiecare din noi într-una din lecţiile mereu vii despre ce poate însemna o prietenie plină de inocenţă, în faţa căreia chiar şi cel mai grăbit timp pare că vrea să stea în loc. Şi astfel, când nici nu am prins bine de veste, în faţa noastră se deschide o lume plină de tensiuni şi provocări menite să transforme romanul Aşteptări într-o veritabilă cronică despre femeia tuturor timpurilor, dar mai ales cea a prezentului umbrit de prejudecăţi, dezamăgiri şi palide speranţe care îşi dovedesc, nu de puţine ori, deşertăciunea. Cu toate acestea, la fel ca în multe alte poveşti cu final fericit, timpul, acel arbitru pe cât de îndepărtat şi de rece, pe atât de bogat în speranţe şi surprize plăcute, pare să asiste cu înţelegere la greşelile trecutului şi să reconecteze prezentul la o lume senină, plină de inocenţă.
8. Violeta – Isabel Allende, 2022
De-a lungul timpului, s-au scris şi s-au spus multe pentru a defini şi a elucida, pe cât posibil, eternul mister al doamnelor de pretutindeni. Dintre cei mai înţelepţi, unii au considerat că femeia este o întruchipare a înţelepciunii vieţii, în vreme ce alţii s-au raportat la ea ca la o posesoare a unei forţe nevăzute şi a unei voci pline de pasiune, care te face să devii prizonier al unui melos menit să te rătăcească prin labirintul deşertăciunilor.
Mai târziu, această categorisire a căpătat o şi mai mare însemnătate, în deplină armonie cu schimbările de natură socio-culturală, fapt adesea consemnat în diverse apariţii literare între care se numără şi romanul Violeta. Cu o acţiune ce reuneşte sub aceeaşi cupolă decenii întregi de tragedii şi conflicte, povestea Violetei devine, prin excelenţă, o dovadă vie că, dincolo de orice epidemie, criză economică, sau luptă cruntă cu durerile, dezamăgirile, minciunile şi trădările, femeia a fost şi va rămâne o prezenţă statornică, păstrându-şi neştirbite firea sensibilă şi spiritul plin de curaj.
7. Ultimii cai din stepă – Maja Lunde, 2022
În copilărie eram fascinată de acele poveşti cu împăraţi, Feţi-Frumoşi sau haiduci care încălecau pe cai şi porneau să readucă în lume binele. Iar mai târziu, când am descoperit că nu trebuie să fii neapărat un erou de basm pentru a cunoaşte într-un oarecare cal un prieten destoinic şi un ajutor de nădejde, am înţeles cu adevărat de ce în tradiţiile noastre aceste făpturi sunt privite ca simboluri ale unei lumi înzestrate cu viaţă.
Lor le este dedicat şi cel de-al treilea volum al unei tetralogii menite să ne reamintească faptul că, într-un anumit moment, omul a fost rânduit pe pământ ca blând stăpân şi proteguitor al apelor, al florilor şi al tuturor fiinţelor necuvântoare. Fie că ne îndeamnă să călătorim în diverse perioade ale trecutului, sau să devenim martori ai unui timp pe care nimeni nu a avut posibilitatea să îl scrie până acum, fiecare pagină a romanului Ultimii cai din stepă pare să se dezvăluie ca un ecou din strigătul deznădăjduit al naturii aflate în pericol, laolaltă cu relaţiile fireşti dintre oameni care tind, la rându-le, să se fragilizeze. Din sălbăticia Mongoliei, acel cal de stepă pe care mulţi îl înscriau între speciile aflate pe cale de dispariţie asistă în tăcere la lupta nesfârşită a omului cu sinele, cu semenii şi cu diversele medii înconjurătoare devenite din ce în ce mai ostile.
6. Greutatea unui pian – Chris Cander, 2021
Între ficţiunile menite să ridice arta sunetelor la rangul de purtătoare de cuvânt a vieţii se află şi romanul Greutatea unui pian, căruia i-am îngăduit să îmi iasă în cale într-un 2022 bombardat până la epuizare de ştirile zgomotoase venite dintr-o lume pe care mulţi o consideram ideală şi bogată în posibilităţi. Rând pe rând, pe măsură ce fiecare pagină părea să mi se dezvăluie ca un fragment foarte important din partitura fără de sfârşit a vieţii, mintea a refăcut drumul acelei tulburătoare poveşti care, desprinsă din întunecata Rusie Sovietică, străbate Europa şi, ajungând în America, transformă o oarecare pianină Blüthner într-un mesager destoinic al unor timpuri impregante de suferinţă.
Prin excelenţă, greutatea lui tinde să se amplifice din ce în ce mai mult, pe măsură ce placa de rezonanţă absoarbe fiecare frântură din dramele caselor în care a fost găzduit şi lumilor in care a poposit pentru o scurtă sau mai îndelungată vreme, iar fiecare clapă devine, la rândul ei, o întruchipare a ecoului unor muzici pătrunse de vocile puternice ale memoriei. Iar atunci când toate aceste poveşti se îngemănează şi dezvăluie răspunsuri nebănuite, se naşte o muzică fascinantă care, gravitând în jurul aceloraşi istorii vechi de când lumea, ne reaminteşte că fiecare sunet al ei a fost rânduit pentru a-l ajuta pe om se regăsească acele frumuseţi cu adevărat valoroase, dar despre care se credea că au fost pierdute odată pentru totdeauna.
5. Paradisuri pierdute – Eric Emmanuel Schmitt, 2022
Copii fiind, ne visăm adesea personaje trăitoare pe tărâmul nesfârşit şi plin de vrajă al basmelor şi legendelor, pentru ca mai târziu, însăşi realitatea să ne înzestreze spiritele cu iscusinţa de a descifra măcar o parte dintre tainele şi tâlcurile presărate în drumul nostru pentru a ne face mai puternici, mai îngăduitori şi mai senini în faţa obstacolelor. Iar pe măsură ce ajungem să ne numărăm printre cei mari şi purtători ai acelor poveşti pe cât de vechi, pe atât de bogate în înţelepciune, ochii minţii şi ai inimii tind să se deschidă cu o putere nebănuită.
Cu sau fără voia noastră, ne lansăm într-o haotică pendulare printre diversele cotloane ale unei lumi care, pe măsură ce îşi etalează cu hotărâre firea civilizată şi dezlănţuită, naşte în om un dor nestăvilit de a retrezi toate acele amintiri dătătoare de bucurie care s-au întâmplat odată şi s-au scris pe tărâmuri pline de lumină, părând să alunge orice umbră de tristeţe şi suferinţă. Şi astfel, mistuiţi de setea de a gusta măcar o picătură din elixirul paradisului demult pierdut, ne alăturăm, fără îndoială, tânărului Noam, personajul care, asemenea multor eroi porniţi în căutarea timpurilor pierdute, redeschide poratalul greu al unei lumi magice.
La o primă vedere, trecerea prin el coincide cu momentul în care, călătorind pe firul unor istorii plăsmuite deopotrivă din adevăruri şi jocuri fascinante ale imaginaţiei, înţelegem că, de fapt, fiecare crâmpei al trecutului are menirea să se îngemăneze cu un prezent mult ieşit din întuneric. Iar ca un răspuns binevenit al timpurilor, apropierea de finalul unei călătorii ce se anunţă a fi îndelungată, străbătând fiecare dintre secolele astrale ale omenirii, ne deschide calea către un prezent străjuit de un şir nesfârşit de obstacole menite să ne pună la încercare dragostea şi curajul pe care fiecare le-am dobândit atunci când, odată ca niciodată, fost-am înzestraţi cu viaţă.
4. Ce încredinţăm vântului – Laura Imai Messina, 2021
În contextul în care fiecare clipă petrecută în această lume apare în viaţa fiecăruia dintre noi ca o nouă şansă de a petrece un timp pe cât de scurt pe atât de bogat în experienţe ziditoare, literatura ultimelor decenii ne vine la rându-i în întâmpinare cu lecţii importante şi fascinante menite să ne reamintească ce înseamnă, cu adevărat, nepreţuitul dar al vieţii.
Între acestea se află şi romanul Ce încredinţăm vântului, care, continuând demersul scriitoarei de origine italiană Laura Imai Messina de a-şi iniţia cititorii în secretele mereu surprinzătoare ale culturii japoneze, se distinge prin armonioasa împletire dintre o scriere captivantă despre bucuria născută dintr-o neîncetată speranţă şi un emoţionant imn închinat dorului şi durerii, care a prins viaţă pentru a ne readuce în conştiinţe crâmpeie din tragicul martie 2011, când un puternic tsunami a adus în Japonia moartea.
Suntem astfel invitaţi să devenim martori la povestea lui Yui, una dintre victimele colaterale ale cataclismului şi în acelaşi timp una dintre vocile atât de caracteristice pentru o societate care, încă din cele mai vechi timpuri, a fost crescută şi educată în spiritul suferinţelor dătătoare de linişte şi speranţă.
3. Ultima gară – Jay Parini, 2022
Cine nu s-a lăsat, măcar pentru o clipă, prins în mrejele inocentelor poveşti de dragoste şi ale balurilor fastuoase de la curţile cnejilor şi ţarilor Rusiei, sau nu a tresărit în faţa acelor instantanee desprinse deopotrivă din lumea filmului şi din cea a unui război cât se poate de adevărat? Ca un răspuns pragmatic adus unor astfel de vise, timpul ne dezvăluie neîncetat o lume propulsată, fără prea multe explicaţii şi drepturi la replică, sub norul greu şi acaparator al ştirilor terifiante şi senzaţionale, care par să ne lase pe toţi blocaţi în noianul întrebărilor fără de răspuns. La un pol relativ opus, aflăm diverse scrieri care, poate mai mult ca niciodată, tind să ne reamintească faptul că fiecare istorisire plăsmuită odată are menirea de a se repeta la nesfârşit, pentru a ne trezi şi a ne (re)deschide calea spre acel tărâm unde totul este posibil, unde fiecare lacrimă va da naştere unor binefăcătoare picături de lumină.
Între acestea se numără şi romanul Ultima gară care, asemenea altor ficţiuni ţesute în jurul unor întâmplări certificate ca fiind absolut reale, ne îngăduie să trecem dincolo de graniţa primei coperţi şi să pătrundem într-o lume care pare să semene cu cea de astăzi, chiar dacă cei ce scriu povestea au trăit cu mai bine de un secol în urmă. Nu mică ne va fi, poate, mirarea când vom descoperi că cel ce-o străjuieşte este însuşi Lev Tolstoi, cel care, ajuns acum la vârsta de 80 de ani, pare să dea la o parte mantia strălucitoare a creatorului şi să redevină om, plătind preţul greu al înţeleptului obosit de zgomotele mult prea asurzitoare ale acestei vieţi.
2. Cititorul din peşteră – Rui Zink, 2021
Încă din cele mai vechi timpuri, preocuparea omenirii pentru cunoaştere a reprezentat un subiect demn de adus în lumină prin prisma unor scrieri cu substrat filosofic sau religios, care s-au transformat, cu timpul, în veritabile călătorii ale spiritului pe tărâmuri pline de magie. Astfel au apărut nenumărate poveşti despre tot atâtea alte poveşti demult spuse, dar care sunt menite să dăinuie în deplină armonie cu cei care le ascultă sau le citesc, pentru ca mai târziu să le poată, la rândul lor, (re)istorisi.
O astfel de invitaţie este şi cea făcută de profesorul şi scriitorul portughez Rui Zink prin intermediul microromanului Cititorul din Peşteră, ale cărui pagini ascund o serie de formule magice care, pe măsură ce sunt decriptate, vor da cu singuranţă culori mai calde unor fapte mult aduse în discuţie în zilele noastre. Prin aceasta, Cititorul din peşteră, o variaţiune contemporană a celebrului mit orientat spre imaginea prieteniei mai puţin obişnuite dintre om şi o creatură aparent înspăimântătoare, se dezvăluie şi ca o parabolă mereu vie, deloc întâmplător lansată într-o Zi Mondială a Lecturii. Ea este istorisită deopotrivă pe înţelesul tinerilor şi adulţilor, din dorinţa de a ne readuce, pe cât posibil, în conştiinţă faptul că viaţa ne îndeamnă, adesea, să coborâm, chiar şi pentru o clipă, din caruselul înţesat cu diverse dorinţe şi distracţii trecătoare şi să ne îndreptăm mintea şi inima către adevăratele frumuseţi din jurul nostru.
1. Inimă frântă – Akira Mizubayashi, 2021
Multe dintre cele 365 de zile ale anului ce tocmai s-a încheiat au fost străjuite de o serie de dialoguri care, având ca punct comun îndemnul provocator de a-mi îngădui scurte evadări în trecut, mi-au reamintit că, deşi trăim într-o lume intens guvernată de vibraţii, semnale şi zgomote, avem nevoie măcar de o clipă pentru a-i descifra adevărata muzică. Iar pe măsură ce călătoria printre sunete devenea din ce în ce mai provocatoare, am resimţit plăcerea de a redescoperi tărâmul mereu proaspăt al acelor poveşti fără de sfârşit care ne istorisesc, printre altele, că muzica a prins viaţă pentru a-l însoţi pe om pretutindeni.
O astfel de lecţie mereu vie, tainică şi încântătoare se desprinde cu uşurinţă şi din paginile romanului Inimă frântă care, deplin ancorat în parcursul sinuos al unei muzici menite să spargă barierele trecutului, ne readuce în lumină o poveste adevărată despre un război menit, ca atâtea altele, să arunce lumea sub un cer cu nori şi umbre de incertitudine, frică, suferinţă şi moarte. Cu toate acestea, trecând dincolo de hotarul primei coperţi, vom descoperi că fiecare cuvânt tinde să se transforme într-o vibrație penetrantă a unei muzici care la început este străbătută de o cruntă suferinţă, pentru ca mai târziu să ne deschidă porţile spre un tărâm plin de lumină. Şi astfel, pe măsură ce ne apropiem de finalul poveştii, vom înţelege că, de fapt, fiecare dintre acele sunete despre care mulţi credeau că îşi pierd viaţa atunci când instrumentele dispar, se vor reorândui în limbajul mult mai tainic al tuturor sufletelor, deopotrivă înzestrate cu viaţă sau trecute, cu timpul, în rândul fantomelor.
(Surse imagini: https://humanitas.ro/, https://www.libris.ro/)
