Un fragment în avanpremieră din volumul Până când râul cel mare ne va despărți. Iubire, pierdere și eliberare de Elizabeth Gilbert, în curs de apariție la Editura Humanitas.Traducere de Ioana Ioniță.
Despre carte:
Elizabeth Gilbert, autoarea bestsellerelor Mănâncă, roagă-te, iubește, Și am spus da și Lecții de magie, care au inspirat milioane de cititori din întreaga lume, revine cu o carte de memorii intimă și de o sinceritate necruțătoare. Până când râul cel mare ne va despărți, prima sa carte de non-ficțiune din ultimul deceniu – un adevărat eveniment editorial, devenit Bestseller New York Times imediat după publicarea în Statele Unite –, apare la Editura Humanitas, în traducerea Ioanei Ioniță, pe 28 februarie.
Fragment în avanpremieră:
MĂ ÎNTREABĂ OAMENII CINE A FOST RAYYA
Rayya Mokdessy Elias.
Născută în Siria, crescută la Detroit, formată în Lower East Side, din New York.
Rayya, cea care a ajuns în America la vârsta de șapte ani, din frumosul și animatul oraș numit Alep, acolo unde familia ei dusese o viață îndestulată și strălucitoare, și unde dădeai la tot pasul de muzică, dansuri și flori oferite în memoria ei.
Rayya, cea care, odată ajunsă în înfriguratul, străinul și întunecatul Michigan, nu s‑a mai simțit niciodată și niciunde ca acasă.
Rayya, căreia i se părea că originile ei sunt prea evidente ca să fie americancă și că era, în același timp, prea americancă să se mai identifice cu Orientul în care se născuse. Care știa araba cât să se poată certa cu șoferii de taxi, dar a cărei singură manifestare identitară consecventă era rezervarea meselor halal înainte de zborul cu avionul. Asta deși fusese crescută în religia creștin ortodoxă. („Mănânc și eu ceva mai proaspăt, soro!“)
Rayya, cea ai cărei părinți, imigranți care respectau tradițiile și munceau din greu, nu au putut niciodată să înțeleagă care era treaba cu mezina lor cea sălbatică. Care era pur și simplu de nestăpânit. Care nu suporta să învețe, să lucreze. O fiică iubitoare, care le arăta afecțiune, dar care nu‑i asculta nici în ruptul capului. O actriță strălucitoare – saltimbanc, star –, cu chipul scăldat permanent în lumină. Care nu înceta să‑și facă părinții să râdă și să plângă. Cea care, la treisprezece ani, chiulea deja de la școală ca să plece cu mașina în state învecinate, alături de prieteni mai mari, la concertele celor de la Led Zeppelin. Asta în timp ce zbura cu aripi de LSD. Pe care‑l și vindea.
Rayya, care, conform propriei descrieri, era „o lesbian postpunk cu aer de soldat înțolit cu paiete, trecută prin tripuri și pârnaie“. Care nu‑ș i declarase identitatea sexuală decât pe la douăzeci de ani, pentru că nu avea ce căuta picior de lesbian printre sirienii ortodocși din Detroitul anilor șaptezeci. Pe atunci, fetele din acea comunitate părăseau casa părintească doar când se căsătoreau, spre marea mulțumire a familiei, cu doctori sau cu avocați din rândul imigranților arabi. Care fusese considerată prea băiețoasă ca să treacă drept frumoasă, conform standardelor epocii, dar și prea femeie ca să i se acorde libertatea de care se bucurau frații și verii ei. Care se simțise mereu o paria și o rușine. Care nu știuse cine era cu adevărat până nu îi văzuse, la televizor, pe Elton John, David Bowie și pe Freddie Mercury. Și care abia atunci își propusese să devină ca ei.
Rayya cea splendidă. Absolut superbă. Care se declara androgină. Cea ai cărei ochi întunecați și pomeți proeminenți aminteau de eroii din manuscrisele persane cu înscrisuri aurite. A cărei coafură aducea, mai mereu, cu ceva între ciuful unui puști japonez dintr‑un anime de aventură, care vrea să fie băiat rău și‑și trage o freză de skater punk, și claia rebelă a lui Keith Richards. Rayya, al cărei chip oscila, în funcție de momentul zilei, între feminin și masculin, înțelepciune și joacă, maturitate și copilărie.
Rayya, pe care aș fi putut s‑o privesc la nesfârșit, fără să mă plictisesc.
Rayya, un imens talent într‑ale muzicii, scriiturii, cinematografiei și coafurii. Care se împrietenea cu orice instrument muzical. A cărei voce cărnoasă, superbă, cu o amplitudine de trei octave îți dădea fiori. Care, în ciuda a tot, se lupta cu neîncrederea în sine, adicția, rușinea și blocajul creativ, și care niciodată nu a reușit să atingă succesul pe care și l‑a dorit. Care a făcut totuși filme independente prezentate la Festivalul Internațional de Film de la Berlin și care a compus neîncetat muzică și a publicat o carte de memorii fantastică, în care vorbise, mai presus de orice, despre reabilitarea de după dependență.
[…]
Rayya, care fusese paznicul meu. Garda de corp a tuturor. Care călătorise, la un moment dat, de cealaltă parte a globului ca să bată cu pumnul în ușă și s‑o ia pe sus pe o prietenă dragă, a cărei relație degenerase în violență. Cea care putea dezarma pe oricine pica în plasa nebuniei, mai puțin pe sine însăși, cum s‑a dovedit mai târziu.
Rayya, iute la mânie, care izbucnea imediat în lacrimi sau în hohote, care ierta totul într‑o clipă. O individualistă nesigură pe ea. O vărsătoare aprigă, cu o inimă de bezea. O cinică sentimentală. O maestră manipulatoare de o sinceritate care nu dădea niciodată greș. O apărătoare de temut, care, nu se știe cum, reușea să‑și găsească pe cineva care s‑o ia sub aripa‑i protectoare. Un șef de haită neajutorat, care cerea să fie lăsat în pace, dar care nu suporta singurătatea.
Rayya, cea a cărei prezență în viața mea n‑o anticipasem, n‑o plănuisem și pe care nu o putusem controla. Care‑mi fusese, la început, coafeză, apoi devenise amică, vecină, cea mai bună prietenă, iar în cele din urmă, „omul meu“. Care se transformase încet în ceva ce nu puteam exprima în cuvinte. Ce să mă fac eu cu ea, când eu eram căsătorită, iar căsnicia mea era fericită?
Rayya, care nu‑mi furase inima, ci mi se strecurase încet în suflet, până când am ajuns să nu‑mi mai doresc nimic altceva decât să‑i fiu alături pentru totdeauna.
Rayya, care, în cele din urmă, mi‑a devenit iubită, parteneră. Dar asta s‑a întâmplat abia când descoperiserăm că suferea de cancer pancreatic în fază terminală și că nu avea să mai trăiască decât cel mult șase luni.
Rayya, cea care a mai trăit aproape doi ani după diagnostic. Asta pentru că ea nu juca niciodată după reguli. Nici măcar după cele ale cancerului.
Rayya, cea care‑mi dezvăluise numai mie cât era de sensibilă. Cea cu pielea de satin. Căreia îi plăcea la nebunie s‑o gâdil pe spate. Care mi se cuibărea în brațe ca un copil. Care se temea de insecte, de tunete și de înghițit pastile. Pe care o îngrozeau spitalele. Care trăia cu teama permanentă că‑și irosise viața.
Rayya, cea pe care durerea provocată de cancer și frica de moarte au împins‑o, în cele din urmă, să se refugieze în alcool, țigări, zahăr, iarbă, Xanax, hidrocodonă, zolpidem, codeină, morfină, trazodonă, fentanil și cocaină.
Rayya, a cărei revenire la dependența activă de droguri a făcut ca ultimele luni din viața ei să devină un adevărat iad pentru toți cei din jur. A cărei recădere m‑a trimis atât de jos pe panta nebuniei, încât mi‑a trecut prin cap, la un moment dat, s‑o ucid cu mâna mea, pentru că aveam senzația că și ea era chitită să‑mi facă felul.
Rayya, cea care mi‑a făcut sufletul țăndări.
Rayya, cea care m‑a iubit cel mai mult. Pe care am iubit‑o cel mai mult.
Rayya, cea care s‑a stins în brațele mele.
Rayya, al cărei nume înseamnă „briză parfumată“ în arabă, dar care era mai degrabă o cometă distrugătoare.
Rayya, cea legendară în ochii tuturor celor care au cunoscut‑o. Cea cu care voiau toți să stea de vorbă, să petreacă, să se joace, să se culce, să călătorească. Toți ar fi vrut să se îmbrace ca ea, să le fie confidentă, s‑o poată imita.
Rayya, cea care‑i dădea pe toți afară la sfârșit de petrecere, chiar dacă nu era acasă la ea.
Rayya, care putea lua acasă pe oricine. Pe care o îndrăgeau toți. Cea în mrejele căreia am căzut și eu. Picată ca de pe o plută lansată pe ape repezi, de munte, și trasă într‑o bulboană din care nimeni nu avea să mă vadă ieșind.
Rayya, pe chipul căreia se deschideau lumi întregi.
Rayya.
Uneori, când dau să‑i pronunț numele, simt că nu mai am aer.
***
Despre autoare:
Elizabeth Gilbert este autoarea a 11 volume de ficțiune și nonficțiune, care s-au vândut în peste 25 de milioane de exemplare la nivel mondial, s-au menținut mai bine de două sute de săptămâni pe lista de bestsellere a The New York Times și au fost traduse în peste cincizeci de limbi. A fost finalistă la National Book Award, National Book Critics Circle Award și PEN/Hemingway Award. Prin cărțile și discursurile ei, a contribuit, timp de decenii, la felul în care înțelegem creativitatea, spiritualitatea, curajul, compasiunea și iubirea. Urmărită de milioane de cititori pe rețelele sociale, rămâne una dintre cele mai iubite și influente voci literare ale epocii noastre.
