În această săptămână, am citit din revistele Dilemateca, România literară, Cultura, 22, Suplimentul de cultură.
-In (din ceea ce am inteles de pe Facebookosfera) ultimul numar al suplimentului Dilemateca, ce initial era o revista lunara independenta, dar mai apoi a fost transformata intr-un supliment al revistei Dilema Veche, pentru ca acum sa aflam ca va disparea (nimic nou sub acest soare dogoritor al crizei decat hacuirea unui alt loc de intalnire al ideilor), regasim profilul unei PR-ite dragute, Andra Carbunaru, PR-ul Librariei Bastilia din Bucuresti de la care aflam ca „Munca de PR de librarie presupune organizarea de evenimente. Apoi, incheirea de parteneriate cu institutii de presa. Sa concepi afise pentru evenimentele din librarie. Dar sunt si alte munci mai putin creative, dar la fel de importante, cum ar fi sa te asiguri, inainte de lansarea de carte, ca functioneaza toate microfoanele. Libraria Bastilia organizeaza periodic evenimente si lansari de carte. Important e sa atragem cat mai multi cititori in librarie. Scopul imediat e s avina si sa urmareasca programele noastre. E o modalitate de a ne imprieteni cu oamenii si de a-i fideliza pe clienti. In afara de lansarile de carte, libraria organizeaza periodic evenimente pentru copii. Ele sunt foarte importante pentru ca placerea lecturii se exerseaza de cand esti mic.”
Ne-a mai retinut atentia si articolul „Bucovina-schite literare. Unde a fost de fapt Mica Viena”, de Christel Wollmann-Fiedler, insa, din pacate, chiar inceputul lui ne-a lasat perplecsi: „Un pamant slav era Bucovina in Evul Mediu. Mai tarziu, parte a voievodatului moldav.” Serios? „Numele ei provine din germanul Buchenland (Tara fagilor). In 1774, acest tinut, lasat in voia naturii lui salbatice, a fost ocupat de austrieci, care s-au pus pe treaba: au cultivat tara si oamenii ei.” Pe masura ce citeam articolul ne enervam. Ce idilic este portretizata perioada austriaca, laptele si mierea curgeau! Dupa 143 de ani de stapanire austriaca „Imparatul de la Viena a abdicat, monarhia dunareana a luat sfarsit. S-a instaurat epoca romaneasca si cu ea romanizarea.” Insa cum se romanizeaza? „Biserici ortodoxe, sinagogi, alaturi de Universitatea Franz Josef construita inainte, in secolul al XIX-lea” O alta inexactitate: Bucovina de Nord ar fi fost ocupata in 1941 de Wehrmacht. Da, dar alaturi de Armata a 3-a Romana, ea reintrand in componenta statului roman, pana in 1944. Toata Bucovina. „In 1944 sovieticii eliberara teritoriul ocupat de Wermacht.” Cum ar putea sa intelegea autoarea ca sovieticii nu au eliberat nici un kilometru de pamant romanesc, ci l-au cucerit, jefuit, inrobit (si asta inca din iunie 1940)? Passons!
-In articolul “Nostalgii de mici stapinitori” scris de Radu Pavel Gheo (ne-am propus sa-l urmarim mult mai atent ca pana acum) in ultimul numar al revistei Suplimentul de Cultura „Incerc sa-mi inchipui cine ar putea crede ca in anii comunismului viata lui era mai buna decit azi si si-ar dori revenirea acelui sistem. Nu de ce si-o doresc: motive se gasesc. Nu, ma gindesc doar cine sint cei ce-o doresc. Adesea un astfel de raspuns nu se refera la trecut, ci la prezent: e un protest indirect la adresa realitatii de astazi. E rezultatul unor frustrari pe care le simt aproape toti romanii. Apoi, cind cei ce raspund sint tineri, ei nu se gindesc la regimul comunist romanesc in sine – nu l-au cunoscut si nu l-au trait –, ci la o imagine fictionala a comunismului, construita din istorii si informatii preluate, la o imagine a unei imagini. Asa ca incerc sa-mi imaginez nostalgicii autentici, cei care au trait in epoca Ceausescu, apoi in nesfirsita epoca de tranzitie romaneasca, iar astazi ar prefera-o pe cea dintii fiindca sint intr-adevar convinsi ca atunci traiau mai bine. Aici exista, foarte probabil, mai multe categorii de cetateni, fiecare cu motivele si explicatiile lui, dar una, destul de raspindita, mi-a venit in minte aproape imediat. Si nu e vorba de fostii propagandisti si lideri locali sau nationali ai regimului comunist, fiindca, in general, ei s-au descurcat binisor si sint convins ca prefera capitalismul specific romanesc, unde se pot imbogati si isi pot etala bogatia si puterea pe fata, unui regim in care trebuiau sa se ascunda, temindu-se permanent ca vor fi maziliti ori chiar aruncati in inchisoare. Nu, eu m-am gindit la o categorie mai marunta, cea a unor votanti de rind, care nu au detinut si nu detin nici azi nici un fel de autoritate la nivel oficial. E vorba de oamenii – destul de numerosi – care au lucrat in domeniul serviciilor si in comertul socialist: gestionarii, chelnerii, aprozaristii, vinzatorii de toate felurile – oameni obisnuiti, pe care aveai voie sa ii iei peste picior in texte si scenete umoristice, in revista „Urzica“ si in programele de divertisment socialist scapate la televizor. Nu aveau functii importante in aparatul de stat, nici cine stie ce puteri decizionale – si totusi atunci aveau mai multa putere si mai multa autoritate decit le-a putut oferi sistemul creat dupa 1989.” Corect pentru ca, sa nu ne facem iluzii, aproape fiecare roman pofteste dupa putintica putere sau, daca se poate, cat mai multa din nenumarate motive care tin mai degraba de psihanaliza (probabil pentru ca prea mult timp am fost sub turci si camarilele lor fanarioate).
-In ultimul numar la Revistei 22–numarul 43 din saptamana 29 octombrie-4 noiembrie– am regasit articolul lui Andrei Cornea pe marginea cartii lui Gabriel Liiceanu, recent aparuta la Editura Humanitas “Dragul meu turnator” (ce indulcire amuzant de ton la Gabriel Liiceanu, de la apel catre lichele la mai draga turnatorule!- nu ca mesajul sau virulent anticomunist s-ar fi schimbat): „Liderii comuniști (Lenin, Stalin, Ceușescu etc.) se autoproclamă „corifei ai filosofiei“, interpreți „străluciți“ ai marxismului. După caz, filosofii și scriitorii sunt premiați sau închiși, editați, obligați să se exileze sau puși la index; dar e un fapt că nu sunt niciodată tratați cu indiferență. Dimensiunea supravegherii nu e decât proporțională rolului istoric – în bine sau în rău – acordat de către regim filosofilor și intelectualilor umaniști în general, rol fără asemănare cu cel din oricare alt regim vechi sau modern, cu excepția, desigur, a ficțiunii din statul platonician. Regimul a confecționat în mod absurd dosare enorme intelectualilor, filosofilor, scriitorilor și fiindcă, prin structura sa ideocratică, el interpreta fals puterea reală a ideilor filosofice; produs al utopiei unui filosof (înscris totuși în tradiția bimilenară europeană începând cu presocraticii), regimul continua să creadă, fie și în mod degradat și grotesc, că va învinge sau va cădea prin filosofie, în funcție, bineînțeles, de „justețea“ acesteia și de „corectitudinea liniei“ urmate. Comunismul a fost un regim nu doar opresiv, ci și irațional, lipsit într-o uriașă măsură de priză la realitatea socială și economică. Aceasta s-a întâmplat și fiindcă a supraevaluat rolul „demiurgic“ al ideilor.”
Cosmin Alexandru remarca/descopera ca Ceva e putred la Romania asta. In sfarsit! “Când nu mai sunt repere corecte, nu prea mai ai cum să găsești un drum bun înspre o țintă valabilă. Totul e la întâmplare, raiul celor care prosperă din șmecherii și descurcăreli de moment, când lumea se uită în altă parte. Iar în lipsa educației, cei mai mulți se uită mai tot timpul în altă parte. La cineva care să le explice, să le facă agenda, să le dea ceva. Avem nevoie de niște ore de discernământ în programa școlară, că în cea familială pare că nu și-au găsit locul. Câteva ore pe săptămână în care elevii să învețe să aprecieze ce e valoros la cei de lângă ei și ce e suspect. Ce merită susținut și ce merită combătut. Pentru că, în lipsa unei idei clare și corecte despre merite, orice altceva e muncă în zadar” Nu in ultimul rand de studiat cu nostalgie si melancolie TOP 12 spagi. Asta pentru a vedea de ce nu prea avem autostrazi iar alocatia pentru un copil nu poate fi ridicata de la mizera suma de 42 de lei la care sta intepenita de ani de zile pana la astronomica cifra de 200 de lei (deci de lei, nu de euro sau franci helveti) si a ne da seama de ce prin 2050 nu prea va mai avea cine sa ne plateasca pensiile. Pentru ca nu prea vor mai fi oameni tineri (in afara de 2-3 milioane si restul, de 7-8 de batrani) Si aceasta previziune nici macar nu este apocaliptica ci cat se poate de realista. Batranii de atunci vor avea doar o singura sansa: sa moara cat mai repede!
(Codruț)
–”Cultura”, nr. 38(442)/17 octombrie 2013. Virgil Ștefan Nițulescu semnează un prim articol dintr-o serie intitulată ”De ce s-ar plânge la Peleș?” Interesant, mai ales că atinge mai multe probleme care sunt lăsate de obicei deoparte de majoritatea celor care scriu despre una dintre minunile Văii Prahovei. Iată ce spune autorul în finalul acestui articol: ”Veți spune, poate, dragi vizitatori ai Peleșului, că nu sunt de imaginat condiții dificile în paradisul montan de la Sinaia. Ce și-ar putea dori mai mult un muzeograf, decât să admire crestele munților, de la o fereastră de castel, timp în care banii curg în bugetul celui mai vizitat muzeu din România aflat în administrarea statului? Să privim cu mai multă atenție acest peisaj mirific al muzeografiei naționale!”
–”România literară”, nr. 43/25 octombrie 2013. Paul Cernat semnează o recenzie a celei mai recente cărți a lui Dan Stanca, ”Craii și morții” (despre care am scris și eu pe Filme-cărți.ro). În preambul, el mărturisește: ”Ca puțini alți romancieri autohtoni lansați după 1990 (printre ei – mai robustul, dar mai puțin prolificul Radu Aldulescu), Dan Stanca și-a construit, cu tenacitate și discreție, ceea ce pe vremuri se numea o operă. Și încă una cu o identitate pronunțată. De la debutul din 1992, a publicat peste douăzeci de cărți, pierzându-și pe drum criticii incapabili să țină pasul.” La mine, ”Craii și morții” a fost prima carte a autorului pe care am citit-o, iar impresia a fost mai degrabă una plăcută.
Foarte interesant este articolul Luminiței Voina-Răuț despre ”un fel de paradis borgesian”, Casa Traducătorilor din Straelen. Impresionant ce pot reuși germanii și nu putem noi: ”Traduc pentru a patra oară în această casă, dar de fiecare dată există ceva, aproape inefabil, un fel de fractură dublă a timpului și spațiului, cum zicea Julio Cortazar, care face șederea aici să fie unică. Încercând să descopăr misterul, îmi dau seama că unicitatea aceasta rezidă, poate, din întâlnirile cu ceilalți traducători. Toți profesioniști într-ale traducerii literare, sunt oameni cu un potențial uman remarcabil, oameni lângă care nu te mai saturi să stai, cu care ai ce vorbi.”
(Jovi)
Contributori: Codruț, Jovi.
Precizări:
1. Revistele literare, culturale, de cinema sau de informație, care doresc să apară în această rubrică, o pot face, trimițând, prin reprezentanții lor, un mesaj la jovi@filme-carti.ro. Vom răspunde de îndată și, probabil, favorabil 
2. Revista ”România literară” a fost obținută cu sprijinul Inmedio.ro, rețea de distribuție a ziarelor/revistelor, de unde vă sfătuim să o achiziționați.
