-Dorin de la Raluk.ro a fost la avanpremiera unui film care l-ar face fericit pe Dumas, The Three Musketeers 3D si este, normal, incantat de noul film de capa si spada: „Spuneam in titlu ca Alexandre Dumas ar fi fericit sa vada acest film. Si asta nu doar datorita faptului ca fiind realizat cu mijloace cinematografice de ultima generatie incanta privitorul la modul real si continuu, ci datorita autenticitatii cu care s-a creat aerul epocii. Astfel, Parisul medieval, asa cum ne este dezvaluit, construit in jurul Catedralei Notre Dame, te face, daca esti fost vizitator al capitalei franceze, sa cedezi ispitei si sa incerci sa te uiti in zare dupa silueta celeilalte cladiri impunatoare din orasul de pe malul Senei: Sacre Cour. De asemenea, scenele din palatul Versailles, sau din studiourile in care a fost reconstruit, sunt uimitoare, totul mergand pana la ultimul amanunt.”
-Klausen vorbeste in aceasta saptamana despre Columbiana, un film care, pe alocuri, a impresionat-o si pe colega noastra, Delia. El il descrie ca un film destul de agreabil, „la nivelul lui Salt, poate mai previzibil, insa, avand parte de un joc superior din punct de vedere al dinamicii din partea lui Zoe Saldana, care, daca nu poate in nici un caz oferi privelistea pusa la dispozitie de Jolie, se misca mult mai bine cand vine vorba de scene de lupta decat diva all inclusive a Hollywood-ului …”
-Adina a vazut Midnight in Paris si a fost la fel de impresionata ca si noi (Dan a scris primul despre film, inca inaintea lansarii internationale, iar eu l-am vazut de curand si mi-a placut la fel de mult ca orice alt Woody Allen): „Complexitatea dialogului și umorul subtil-acid-academic nu este același cu cel de prin anii 70-80, însă el e deștept adaptat la pleura publicului actual. Asta s-a cam văzut și în promovarea filmului, aparent un romance, în realitate un mic muzeu de ceară vie, clocotindă, trecută peste trupul literaturii, picturii din ultimele două secole, desigur trecută prin punctele sale erogen-importante, suficient cât să trezească ceva în privitor. Poate că am ieșit oleacă din stratosfera și capsula protectoare a Parisului și am uitat că la Woody individul e cel care contează, el cu tarele, neliniștile, dostoiev-schismele și negăsirile lui, însă în aerul, soarele și ploaia Parisului acest individ este atât de pașnic, e aproape tot una cu tot ce se petrece în jurul său, încât mi-am permis să mă uit la Midnight in Paris ca la o piesă altruistă, educativă și ca la o ciudățenie frumoasă a timpului în care accidental a luat ființă. „
(Jovi)
