24 iunie 2013, ora 20:30
Sala Sporturilor „Horia Demian”
Biletele şedeau frumuşel într-o mapă de vreo câteva luni bune.
Le-am luat în avans, aşa, ca nişte oameni prevăzători, pentru că, personal, nu doream să ratez o şansă (poate) unică în viaţă: cea de a vedea în direct, „în carne şi oase”, cum se spunea cândva, o mare doamnă a scenei internaţionale; o stea a chanson-ului – o Patricia Kaas îndelung adorată şi pomenită de generaţia antepusă şi nu doar.
Concertul, conceput în stil piano bar şi înţesat de un sentimentalism aparte, este un omagiu adus celei care a fost Edith Piaf şi interpretărilor sale inegalabile. El face parte din turneul mondial „Kaas chante piaf” – 2013 şi, în România, a mai poposit şi la Bucureşi sau Iaşi.
La Cluj, Patricia Kaas a avut parte de un public numeros şi extrem de receptiv, care nu doar că a aclamat-o, aplaudat-o şi admirat-o din tot sufletul, ci s-a şi implicat activ în spectacol. Fireşte, nu s-ar fi întâmplat fără îndemnul cântăreţei, care a orchestrat un adevărat „duet” de voci feminine şi masculine pentru a-şi acompania una dintre piese. Am remarcat, printre spectatori, persoane de toate vârstele; tinere mame cu copii; femei însărcinate, însoţite cu atenţie de soţi grijulii; în sfârşit, doamne pline de demnitate şi decenţă, care, cu siguranţă, au fredonat cu aceeaşi ardoare, cândva, refrenele binecunoscute.
Spectacolul a definit, din punctul meu de vedere, conceptul de regal. Nu un regal actoricesc, de data aceasta, ci unui muzical: un regal de piese consacrate, într-atât fredonate încât versurile lor ţi se aşează singure pe buze – dar şi o prezenţă imagistică deosebită. Vizualul Patriciei Kaas este construit pe baza efortului său şi al micii sale formaţii. Este incredibil ce pot realiza un pian, un acordeon şi o vioară când însoţesc o voce şi o prezenţă scenică atât de speciale; eu am rămas, recunosc, mai mult decât plăcut impresionată.
Patricia Kaas a schimbat câteva oufit-uri, fiecare mai mult decât adecvat pieselor interpretate. Decorurile, simple, dar bine alese, şi mişcările dansatorului care apărea, fugitiv, pe scenă, au creat, alături de jocurile inspirate de lumini, o atmosferă foarte apropiată de cea care trebuie să fie dăinuit pe vremea faimoasei La Mome. Apogeul, după piese precum Padam, padam; Milord; T’es beau tu sais; La foule sau – cum altfel? – La vie en rose, s-a petrecut în final, după bis, când Patricia Kaas şi-a făcut apariţia într-o rochie impunătoare, şi totuşi fluidă, albă, un veşmânt cvasi-îngeresc, în care a interpretat, în aplauzele publicului ridicat de mult în picioare, Non, je ne regrette rien.
Ei bine, nu, nici eu nu regret cele mai bine de două ore şi jumătate petrecute într-o căldură infernală, într-o sală care abia de cuprindea mulţimea. Am primit un spectacol pe care-l pot păstra în suflet pentru multă, multă vreme, la fel ca şi pe melodiile nemuritoare ale celei care a fost Edith Piaf.
