Am incercat mereu sa-mi aleg destinatiile de vacanta dupa numarul si importanta locurilor de vizitat si mai putin dupa numarul de stele ale hotelului. S-a intamplat insa ca uneori cele doua criterii sa se imbine armonios, Turcia fiind o astfel de exceptie placuta mintii si trupului in aceeasi masura. N-am sa va vorbesc de calitatea serviciilor, de luxul hotelurilor si nici de raportul pret calitate pentru ca insemnarea mea nu se vrea un ghid turistic si nici o recomandare de calatorie din acest punct de vedere. Insa recunosc ca am simtit enervare, frustrare si mahnire vazand cat de bine stiu sa valorifice acele putine avantaje oferite de natura, sa le transforme in perle pentru ochiul si buzunarul turistului occidental.
Dincolo de toate acestea am incercat si o mare admiratie. Tarmul Marii Egee este plin de vestigii antice, unele conservate atat de bine incat o vizita printre ruine echivaleaza cu o calatorie in timp.
Si unde se poate vedea cu ochiul liber trecerea timpului mai bine decat la Pamukkale. Aici timpul a brodat minunea lumii, prin numeroase izvoare calcaroase care scurgandu-se de pe un platou aflat cam la 200 m inaltime fata de restul peisajului a creat numeroase terase, cascade bizare sculptate in calcar si bazine cu apa termala sub forma unor scoici. Un evantai de culori te intampina in functie de lumin razelor solare care se refelecta in apa din bazine. Privit de la distanta este un adevarat castel de bumbac, cum bine i-au fixat numele in timp oamenii locului. Apele din terase au temperaturi de pana la 50°C, contin saruri de calciu si dioxid de carbon, fiecare 250 de litri scursi ajutand la depunerea a 2,5 grame calciu stalactitele mai vechi sau in formare.
Despre proprietatile tamaduitoare ale apelor din aceasta zona marturiile depasesc pragul erei noastre inapoi in istorie. Ruinele orasului Hierapolis, fondat, dupa unele surse, chiar de zeul Apollo si recladit in anul 190 i.e.n de catre Eumenes al II-lea, regele cetatii grecesti Pergam, dupa un cutremur devastator, se mai vad si astazi in vecinatatea minunilor albe. Exista atestari istorice ca in anul 129 i.e.n orasul descris inca de pe atunci ca o statiune balneara a fost inclus in Imperiul Roman, avandu-i printre oaspetii de seama pe imparatii romani Adrian si Nero si chiar pe celebra Cleopatra.
Moartea Sf.Filip, unul din apostoli pe aceste taramuri au trasformat zona in loc sacru si de pelerinaje si pentru crestini.
Din maretia de odinioara a Hierapolisului astazi se mai pot distinge ruinele zidului care imprejmuia orasul, amfiteatrul, templul lui Apollo, plutoniumul – grota plina cu gaz otravitor aflata la baza templului, poarta domitiana, baile romane, portile orasului, martiriul Sf. Filip si cimitirul, majoritatea datand din perioada romana reconstruita dupa ce cladirile elene s-au distrus in cutremure.
La mica distanta de Pamukkale, in zona numita Karahayit, natura a facut o noua minune si a creat un izvor cu apa termala calcaroasa insa, plictisita poate de atat alb, a amestecat oxizi de fier care coloreaza carbonatul de calciu in nuante diverse, in special rosu. Ce a daruit natura in marinimia sa, omul a exploatat cum se cuvine si din imbinarea celor doua creatii a iesit un hotel si un centru spa renumit, stilat, o incantare pentru minte si suflet.
