Catane (2025)
Regia: Ioana Mischie
Cu: Costel Cașcaval, Iulia Lumânare, Cristian Bota, Mihai Mălaimare
Fraza din titlu, rostită sau doar sugerată ca axiomă a locului, funcționează ca un cod ontologic al filmului „Catane”. Catane îmi aduce aminte de Palilula, ambele situate într-un timp istoric confuz și contaminate de mitologii și farse, de ideologie și abandon. Asemănarea dintre cele două spații pare a fi legată de grotescul și vulnerabilitatea corpului uman, fie într-un decor oniric, fie într-unul auster. Catane pare locul care a rămas după ce Palilula a dispărut.
Revenind, satul românesc există într-o suspendare morală și juridică, într-un spațiu unde suferința este asumată, administrată și, paradoxal, organizată. Catane (un „rai” mioritic al marginalilor) pare, la prima vedere, rupt dintr-un paradis arhaic: luminos, strămoșesc, aproape edenic. Sonoritățile faunei (și întreaga muzică livrată de Emilanio Mazzenga e de apreciat), bordeiul de pe munte, apreturile întinse la uscat, masa tradițională cu produse bio, toate construiesc o estetică a purității rurale. Dar acest „rai” este populat exclusiv de trupuri improprii normei: orbi, invalizi, mutilați, semi-paretici, familii marcate de catastrofe naturale, boli sau trauma („Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor”). Filmul îndrăznește un gest radical, acela de a propune până și animale „cu handicap”, iar această universalizare a imperfecțiunii dizolvă granița dintre normal și anormal. Catane devine astfel un spațiu în care dizabilitatea trece granița excepției și devine regulă.
Inspecția din Catane este momentul intruziunii satului tradițional. Așteptarea comisiei „de la centru” pentru (re)evaluarea persoanelor cu dizabilități declanșează conflictul central. Limbajul este revelator: „dizabilități”, nu „handicap” vine ca replică din partea unui membru al comisiei. Political correctness-ul nu funcționează ca formă de empatie, el e doar un instrument birocratic și mai apoi propagandistic. Inspectorul Mitrea, numit ulterior cetățean de onoare al comunei (după buna practică de aducere aproape a oamenilor cu influență), întruchipează ambiguitatea statului, aparent incoruptibil (refuzul salbei de aur), dar profund cinic. Replica-cheie pare a fi legată de autoritatea știrbită a acestuia – „noi facem legea!” – și sintetizează raportul de forțe dintre comunitate și instituție. Legea nu apare ca expresie a dreptății, legea e gândită ca mecanism de dominație.
Fiecare personaj este o poveste și o probă: croitorul orb, bătrânul Vasile imobilizat în scaunul cu rotile, tânărul pădurar cu membrul inferior „ca de centaur”, bătrâna cu ghemuri de ață și lipoame, asistenta care nu doarme niciodată, familia mutilată de flăcări etc. Aceste corpuri funcționează ca arhive vii ale abandonului social. Un personaj formulează explicit adevărul filmului: „Unii au ajuns să aibă aici handicapuri mai mari decât cele de pe hârtie.”
Ancheta devine absurdă: invocarea impozitelor neplătite, a „înșelăciunii”, a fraudei colective, iar comunitatea răspunde cu o etică alternativă prin vocea lui nea Pamfil: „A trebuit să facem legea noastră aici, ca să nu rămână satul pustiu.” În acest context, întrebarea esențială este rostită frontal: „Cui face dreptate această inspecție?” Condamnarea simbolică la 237 de ani de arest și 12 luni de detenție pentru întreaga comunitate, transformă filmul într-o parabolă juridică grotescă, unde pedeapsa devine statistică, iar vinovăția doar colectivă.
Finalul aduce virajul cinic (politicul ca farsă umanitară). Comisia „deliberează”, ajutoarele promise stau să ajungă, președintele ține un discurs fragmentat și lamentabil, calibrat spre acapararea capitalui de imagine. Campaniile umanitare devin prelungiri ale campaniilor electorale. Viitorul „magnific” în Catane începe, desigur, cu o fabrică de exploatare a lemnului. Viitor luminos satul are. Sloganul care concentrează întreg filmul apare la final ca verdict moral, tot prin vocea lui nea Pamfil: „Singurul handicap al României este mentalitatea politicienilor!” Iertarea este invocată în cele din urmă, dosarele sunt păstrate „pentru mai târziu”? iar gestul de ardere a acestor dosare nu este unul justițiar, e unul ritualic, echivalând cu anularea memoriei instituționale. Dansul final de pe câmp trimite explicit la Bergman, dar inversează motivul acestuia: nu este un dans al morții, aici e unul al vieții, un dans precar, ironic, dar vital.
„Catane” depășește limitele unei comedii neagre sau o unei satire sociale. Filmul Ioanei Mischie e o metaforă coerentă despre un stat metastazat, în care legea a pierdut legătura cu viața, iar viața se (re)organizează împotriva legii, ori de câte ori are ocazia. Radiografierea societății românești și a problemelor cu care aceasta se confruntă (parcă de la Adam încoace), e legată de câteva noțiuni elementare: statul-inspector, comunitatea abandonată, legea discreționară, umanitarul electoral sau dezvoltarea extractivă. E un film de familie, de weekend, de iarnă grea la -21 de grade, un film profund inconfortabil, care vine și pune întrebarea direct: „Ce înseamnă normalitatea într-o societate structural bolnavă? ” Și aici, desigur, când vine vorba de „Grădina Maicii Domnului”, totul e posibil. Așa să ne ajute Dumnezeu!
Disponibil în cinematografe din 26 ianuarie 2026.
