Cuibul (The Nest, 2020, Marea Britanie, Canada)
Regia & scenariul: Sean Durkin
Cu: Jude Law, Carrie Coon, Anne Reid, Michael Culkin
Nu mai văzusem de multă vreme un film elegant, high class, cu pedigri. În puținul timp pe care mi l-a lăsat la dispoziție noua ordine mondială, de la izbucnirea pandemiei, am preferat să urmăresc seriale mai mult sau mai puțin ușurele, care să-mi ia gândul de la tensiunea din jur și să nu ridice prea multe întrebări. Revenirea într-o sală de cinematograf din București, pentru a vedea Cuibul, un film distribuit la noi de Bad Unicorn (companie pe al cărei portofoliu știu că pot să contez), a fost un mic șoc. Pozitiv, nu e vorbă, și zic că m-am descurcat onorabil. Am văzut mulți spectatori ușor derutați, dar mai ales doi distribuitori emoționați, care ne-au povestit că reușesc, în sfârșit, să lanseze un film care trebuia să-și fi avut „botezul publicului” anul trecut.
Apropo de întrebări, am ieșit după film cu o mulțime de comentarii în gând și pe buze. Am întors pe toate părțile scene, ne-am dat cu părerea împreună cu prieteni întâlniți întâmplător, am comentat și ne-am mirat, așa că iată, dacă doriți un subiect de discuție pentru viitoarele ieșiri, mergeți la film.
Plasat la mijlocul anilor ´80, filmul se „mută” din America în Anglia, odată cu familia lui Rory O´Hara. Regizorul (care este și scenarist, și producător) a mărturisit în interviuri că s-a inspirat, cu această mișcare, din propria copilărie: la rândul său, Sean Durkin s-a mutat, împreună cu familia, însă în sens invers, când avea 11 ani. Pentru cuplul O´Hara, care are și doi copii (Sam, fiica dintr-o relație anterioară a mamei, Allison, și Benjamin, fiul pe care-l au împreună), mutarea este generată de o „oportunitate” pe care Rory i-o prezintă soției sale drept de neratat. Cu toate că aceasta o consideră o grabă inopinată, și se plânge că ar fi a patra mutare în zece ani, Rory (Jude Law) este de neclintit, și iată că toți patru ajung la Londra.
Nu trece multă vreme și ne dăm seama că este ceva putred în… Surrey, unde Rory a plătit în avans chiria pe un an a unui conac grandios, deși aproape părăginit, pe care intenționează să-l restaureze treptat. Allison (Carrie Coon), care lucra în SUA ca dresoare de cai și profesoară de echitație, se bucură să vadă cum se construiește sub ochii ei un nou grajd și că primește un cal pe nume Richmond, alături de care poate să-și practice meseria, de data aceasta pe cont propriu. Mai dificilă pare adaptarea pentru cei doi copii, care, treptat, dezvoltă comportamente alarmante: dacă Benjamin are coșmaruri cu ochii deschiși, imaginându-și fel de fel de primejdii în conac, Sam, deja adolescentă, alunecă pe panta petrecerilor și a unui anturaj discutabil. Amândoi încearcă, în repetate rânduri, să atragă atenția mamei lor, să îi comunice, indirect, că nu se simt în largul lor în Anglia, că nu sunt mulțumiți de „cele mai bune școli” unde le-a găsit loc tatăl/Rory, dar Allison este prinsă în hățișul propriilor dileme.
Dacă Jude Law pare să joace un rol care, după mine, îl definește (rolul de poseur l-a avut și în Talentatul domn Ripley, iar aroganța elegantă l-a caracterizat încă din Gattaca), Carrie Coon, pe care eu nu o mai văzusem jucând și despre care înțeleg că își construiește cariera mai ales în seriale, mi s-a părut de excepție. Ce-i drept, mi-a și plăcut personajul ei, până într-un punct. Mi-a plăcut spiritul ei independent, profesia pe care o are, relația ei cu caii și felul ferm, dar empatic, în care se poartă cu elevii de la școala de echitație; mi-a plăcut naturalețea ei și cana de cafea (cu cai) pe care o duce cu ea peste tot, chiar și când conduce mașina; mi-a plăcut că fumează fără întrerupere (oricât de ciudat ar suna afirmația) și că se îmbracă fără exagerări inutile, reușind totuși să impună și să atragă. Schimbarea ei, odată cu mutarea în Anglia, este cea mai evidentă, și se petrece în prim-plan, pentru că, deși Rory este protagonistul și generatorul, drama pe care ajunge să o trăiască familia lui captează toată atenția.
Există câteva lipsuri evidente în scenariu: episodul cu Richmond, calul cumpărat pentru Allison în Anglia, m-a deranjat, poate, cel mai tare. Mi s-a părut lipsit de consistență și nejustificat, ilogic pentru un context în care ea avea experiență suficientă să fie sesizat că lucrurile nu sunt în regulă. La fel, pe măsură ce acțiunea escaladează și lucrurile se precipită, pe măsură ce Rory se afundă într-un lanț de combinații ratate și de minciuni tivite cu ață albă, pare că tensiunea se acumulează spre a duce către un climax. Ei bine, voi spune doar că acesta se lasă așteptat – dar poate că aici a fost vorba despre intenția scenaristului (care, repet, este și regizor), și poate ar fi fost prea previzibil să se întâmple cum îmi imaginam eu.
De ce să vedeți Cuibul: Pentru jocul actorilor, în primul rând. Pentru cadrele foarte bine amplasate, decorurile credibile, atmosfera acordată la emoțiile personajelor. Pentru că vorbește despre cum se poate distruge, în doar câteva luni, o construcție aparent solidă, de ani de zile. Pentru că prezintă protagoniste diferite de modelele sociale din perioada respectivă: Allison, fiica ei, mama ei – toate trei sunt conturate foarte bine, iar actrițele intră fără dificultăți în pielea lor. Pentru că a stârnit reacții vehemente din public, și cu greu mai asiști la așa ceva, în ultima vreme.
Când să nu vedeți Cuibul: Foarte devreme în timpul zilei, pentru că e un film „de seară târzie”. Se bea, se fumează, există scene de sex și de petrecere, se înjură copios și se ironizează cu zâmbetul pe buze. Dacă nu vreți să vă dea de gândit și să vă facă să vă radiografiați, apoi, propriile relații; poate chiar să vă spună adevăruri pe care ați prefera să le evitați sau amânați.
Cert este că filmul este disponibil în cinematografe începând cu 2 iulie, iar programul complet îl găsiți pe site-ul Bad Unicorn. Iar dacă tot sunteți pe site, aruncați un ochi și pe celelalte producții aduse în România de acești distribuitori deosebiți. Cu siguranță veți mai găsi pelicule pe placul vostru.
Nota: 8/10
(Foto de pe site-ul Bad Unicorn)
