You Were Never Really Here (2017) – N-ai fost niciodată aici
Regia: Lynne Ramsay
Distribuție: Joaquin Phoenix, Ekaterina Samsonov, Alessandro Nivola, Alex Manette, John Doman, Judith Roberts
”O experiență viscerală fabricată perfect”, după cum spunea Joaquin Pheonix la una dintre avanpremierele filmului în Europa, pelicula ”You Were Never Really Here”, bazată pe romanul lui Jonathan Ames, a primit două premii la Cannes 2017, printre care Premiul pentru cel mai bun scenariu, Lynne Ramsay și pentru interpretare masculină, Joaquin Pheonix. Acesta din urmă a oferit publicului, de-a lungul anilor, interpretări de excepție în rolul lui Johnny Cash (Walk the Line, 2005), unde eu l-am îndrăgit cel mai mult, sau Abe în Irrational Man (regia Woody Allen, 2015). Și aici reușește să intre perfect în pielea personajului, astfel că întregul periplu al acestuia este ilustrat magistral, într-o formă neliniară, iar spectatorul are parte de o călătorie cinematografică ce îl va urmări mult după ce filmul se va fi terminat.
You Were Never Really Here prezintă povestea lui Joe (Joaquin Pheonix), un veteran de război care lucrează pentru diverse persoane influente pentru a găsi persoane dispărute. Examinarea minuțioasă a suferințelor personajului este cheia întregului film, care aduce în discuție nu numai problema veteranilor care se confruntă cu probleme fizice și psihice majore după încheierea războiului, dar și a copiilor abuzați, a traficului de copii, a corupției, dar și a marginalizării celor care nu reușesc să se adapteze la noua societate de consum, în care indivizii își pierd individualitatea și devin simple obiecte sau unelte.
Călătoria exterioară și interioară este redată fragmentar, potențată prin muzică și prin prezența trenurilor care merg cu viteză dintr-o parte în alta, în diverse cadre, alternanța scenelor în care aproape că nu se aude niciun sunet cu a celor în care muzica sau zgomotele de fond aproape că rănesc timpanele produc un efect rapid și puternic asupra spectatorului, care experimentează aproape involuntar stările personajului.
Obișnuit cu violența încă de mic, când atât el, cât și mama sa bolnavă cu care încă locuiește erau abuzați, Joe este apreciat în munca sa de găsire a persoanelor dispărute tocmai pentru această calitate, care îi permite să navigheze fără scrupule prin lumea sinistră a traficanților. Aproape în permanență tranchilizat de medicamentele prescrise după întoarcerea din război, pendulează între stări de calm și stări de violență nestăpânită, mânuind ciocanele cu care își anihilează victimele ca un Thor reinventat al secolului XXI. Imagini și frânturi de scene din locurile prin care trece îi produc adeseori rememorări rapide ale unor întâmplări tragice din copilărie, când tatăl îl abuza fizic și psihic până la epuizare. În tendința de a rezista acestor asalturi, copilul apela la o numărătoare descrescătoare de la 40 la 1, care va deveni un fel de laitmotiv al filmului, fiind repetat nu numai de Joe adultul, ci și de fata abuzată (Ekaterina Samsonov) a senatorului corupt Senator Votto (Alex Manette), pe care este angajat să o găsească și care se transformă de-a lungul filmului într-un alter ego al lui Joe.
Ceea ce ar fi trebuit să fie doar un job ca oricare altul devine o călătorie în timp, care scoate la iveală probleme rămase nerezolvate, traume și violențe care amenințau să distrugă echilibrul fragil pe care Joe încerca cu mari dificultăți să îl păstreze. Potențată de flashuri, bătăi de ciocan care se aud atât în realitate, cât și în mintea lui Joe, dar și de muzica lui Jonny Greenwood, care se îmbină perfect cu fiecare cadru din film, întreaga acțiune reușește să țină spectatorul într-o tensiune care nu se va risipi total nici la final.
Un alt element care mie mi-a plăcut foarte mult, dincolo de ceea ce am menționat deja, este prezentarea succesivă a două cadre care prezintă finaluri diferite pentru aceeași acțiune. Lucru care se întâmplă de câteva ori pe parcursul celor 95 de minute de film. De cele mai multe ori, cadrele sunt focalizate pe incapacitatea personajului de a alege între suicid și sfidarea morții.
Oscilând între imaginea unui cavaler negru și cea a unui martir, care își urăște demonii, dar nu poate trăi fără ei, Joaquin Pheonix reușește în You Were Never Really Here un rol excepțional, care mi-a amintit cumva de Edward Norton în American History X, unde actorul se transformă, la fel ca aici, destul de mult fizic pentru a interpreta acest rol; fata salvată mi-a amintit cumva de Laura Palmer din Twin Peaks; iar filmul în sine de atmosfera tenebroasă din romanele lui Chuck Palahniuk, în care nu știi la final dacă să fugi unde vezi cu ochii sau să te îndrăgostești iremediabil de personajul întunecat pe care tocmai l-ai însoțit într-o călătorie inedită, pe care nu o vei uita prea curând. Acestea fiind spuse, vă recomand cu mare drag să mergeți să vedeți You Were Never Really Here, un film fără acțiune în sensul clasic, prezentat mai degrabă ca o încrengătură de amintiri și mișcări bruște, în care eroul reușește să stăpânească cu abilitatea unui magician prezența și absența, astfel că interlocutorii, dar mai ales spectatorii, ajung să se întrebe dacă într-adevăr a fost acolo sau nu 🙂
Nota: 10/10
(Carmen)
Un film greu! Greu de digerat la nivel mental si – si mai greu – la nivel visceral – undeva intre esofag si stomac. Nu pentru ca nu ar fi un film bun, este chiar un film foarte bun, ci pentru ca zdruncina spectatorul! Il rascoleste, il intriga, il infioara, il determina sa gandeasca si sa inteleaga jungla umanitatii, aparent mantelata sub simulacrul respectabilitatii. Dedesubt insa colcaie amoralitatea, violenta, afacerile murdare, treptele politicii manjite de sange deopotriva vinovat si nevinovat…
Iar traumele unei copilarii, unei adolescente si ale unei tinereti greu incercate, atunci cand se reunesc nefericit in aceeasi persoana (care unde isi poate exercita atatea skills – decat in fortele politiei), recte personajul principal al acestei povesti cinematografice, toate acestea duc spre asertiunea “ n-ai fost niciodata aici”, adica tu, spectatorule, nu ai coborat poate niciodata, cu adevarat, in infern, Un infern in care nici Joe nu a ajuns inca in cele mai absconse strafunduri.
Prefer sa nu gandesc freudian analizand acest film, desi poate exista cateva astfel de capcane de care m-am ferit cu grija (vezi trimiterea catre capodopera lui Hitchcock), prefer sa ma aplec doar asupra povestii eliberata de orice valente de acest tip.
Sa urmaresc si sa inteleg povestea acestui om nefericit, zdruncinat de flashbackurile oripilante ale experientelor sale traumatizante, vomitand raul sau interior cu fiecare crima executata, cu fiecare misiune indeplinita, raspandind moarte cu mana inclestata pe ciocanul-prelungire-a-bratului-dirijat-de-comanda- stapanilor-oficiali. Curatandu-si apoi meticulous urmele si prezentandu-se la raportul concis al indeplinirii misiei.
Joe sfideaza moartea, cautandu-si-o, dorindu-si-o pentru a se mantui, pentru a se vindeca.
Tristetea din privirea sa, mersul apasat, leganat, robotizat sub imperiul misiunii si al pastilelor, reprezinta jelania muta a omului curat, aflat in carapacea dur-chitinoasa a celui ce ar fi putut fi si al celuia care nu mai spera sa se regaseasca.
Un suflet tanar de copila chinuita (amintindu-i de ce fusese si el odinioara) il readuce la viata, ce soi de viata va deveni aceasta pentru ambii protagonist. Doi infirmi sprijinindu-se pentru a-si castiga verticalitatea si dreptul la o viata normala, pentru ca “It’s a beautiful day”. Exista speranta!
Sper ca nu v-am devoalat nimic in ceea ce priveste firul narativ al acestei povesti dure si v-am trezit interesul de a urmari pelicula in sala de cinema.
Mai ales ca trebuie sa va spun ca veti avea parte de un laborator tehnic al echipei de productie condusa de Lynne Ramsey, extrem de original.
De ce? Mai intai, pentru ca acest film este excesiv de zgarcit in privinta cuvintelor. Se rostesc putine cuvinte, esentiale pentru intelegerea si punctarea motivarii si ritmului desfasurarii actiunii. In schimb, sunetele si muzica vorbesc mai mult decat cuvintele articulate. Zgomotul surd al orasului, linistea pândei, galagia pasilor rasunadu-i in cap lui Joe, ritmul in crestere halucinanta al muzicii intr-o repriza de urmarire. Excelent Jonny Greenwood – compozitor si chitarist la Radiohead (nominalizat la Oscar 2018 pentru coloana Sonora a filmului Phantom Thread). Iata o mostra a coloanei sonore vibranta, halucinanta, obsesiva, semnata de Greenwood:
Revin la dece-ul de mai sus si continui sa va semnalez imaginea, semnatar directorul Thomas Townend, cu care – de altfel, scenarista si regizoarea a lucrat si la pelicula “We Need to Talk about Kevin” (2011). Un film cu atat de putine cuvinte rostite, vorbeste, ba chiar striga, urla, plange, se vaita, geme si ofteaza prin intermediul vizualului. De la landscape-ul din departare al imensului oras in aparenta frumusete si liniste crepusculara, la griurile si ruginiul zidurilor neprietenoasa ale stradutelor inguste si periculoase, de la claritatea si linistea apelor lacului strajuit de trunchiurile falnice ale padurii, la scurgerea vascoasa a sangelui slobozit de lovitura nemiloasa a ciocanului ucigas, de la imortalizarea in prim plan a chipului hirsut si contorsionat al carnivorului uman insetat de sange si moarte, pana la aceeasi figura pe care se detaseaza ochii… ochii care vorbesc fara cuvinte, ochii care vad in jur, ochii care se vad pe el, pe persoana care a devenit si care sunt gata sa sloboade lacrima pacatosului intru cersirea iertarii si manturii.
Si sa nu uit superba imagine a uriasului, purtand pe spatele sau, cu infinita gingasie, silueta gracila a fetei salvate, ale carei brate coboara cu incredere pe pieptul omului ridicat din propria ruina.
Camera de filmat este ea insasi un nume in distributia acestui film.
Extraordinar Joachim Phoenix! L-am admirat la superlativ in Walk the Line si in Irrational Man (si in multe alte pelicule), insa in “You Were Never Really Here” a fost o surpriza mare pentru mine. E clar, a castigat la Cannes 2017 premiul pentru cel mai bun actor, cu rolul Joe. Dar repet, este o mare surpriza – si nu numai datorita masei musculare uimitoare acumulate pentru acest rol (sper ca numai pentru acest rol), ci mai ales pentru puterea persuasiva de a-l intruchipa pe Joe, de a patrunde in psihologia lui, de a ne transmite dincolo de ecran traumele care i-au impietrit acestuia sufletul, care ii bantuie somnul, care ii impietresc fata ascunsa in umbra pilozitatii abundente si neingrijite. Si in aceeasi masura, felul in care ne vorbeste cu ochii, felul in care ochii lui cer iertare in numele lui Joe, ochii lui cer iertare victimelor colaterale, ochii lui plang pentru mama pierduta alaturi de care este pregatit sa moara, dar care ochi se deschid brusc si hotarati sa salveze o viata condamnata la chinurile prin care trecuse si eroul sau. In acest film, Joachim Phoenix atinge un nivel sublim de comunicare actoriceasca.
Cu experienta de scenarista si regizoare (reamintesc din nou filmul care m-a marcat – “We Need to Talk about Kevin”), Lynne Ramsey a castigat la Cannes 2017, la scor egal cu Yorgos Lanthimos pentru ”The Killing of A Sacred Deer”, premiul pentru cel mai bun scenariu, fiind nominalizata si pentru Palme d’Or.
Si-a condus echipa acestui film, cu mana de fier (sper ca fara ciocanul din dotarea lui Joe), catre recunoasterea internationala. Cu multa intuitie psihologica, cu ritm, tensiune (cred ca de mult nu am mai simtit atata incordare), originalitate si echilibru cinematografic.
