The Human Resources Manager (2010) – Misiunea directorului de resurse umane
Regia: Eran Riklis
Scenariul: Noah Stollman (script), Abraham B. Jehoshua (romanul „A Woman in Jerusalem”)
Producatori: Thanassis Karathanos, Tudor Giurgiu, Talia Kleinhendler, Haim Mecklberg, Estee Yacov-Mecklberg, Elie Merirovitz
Distributia: Mark Ivanir, Gila Almagor, Reymond Anselm, Yigal Sade, Rosina Cambos, Guri Alfi, Noah Silver, Julian Negulesco, Irina Petrescu, Papil Panduru, Bogdan Stanoevitch
Muzica originala: Cyril Morin
Imaginea: Rainer Klausmann
Născut la Ierusalim în 1954, Eran Riklis a crescut în Canada, Statele Unite ale Americii, Brazilia şi Israel si este absolvent al National Film School din Beaconsfield, Marea Britanie. Eran Riklis a regizat peste 300 de reclame şi materiale promoţionale, dar şi numeroase seriale de televiziune. Printre lungmetrajele regizate de Riklis se numără Lemon Tree (Etz Limon) – pe care vi-l recomand calduros (Premiul Publicului la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin, 2008), The SyrianBride (Marele Premiu, Premiul Publicului, Premiul Fipresci şi Premiul juriului ecumenic la Festivalul de Film de la Montreal; Premiul Publicului la Festivalul de Film de la Locarno, Premiul Publicului şi Premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Ghent, Premiul pentru cel mai bun actor, Premiul pentru cel mai bun scenariu şi Premiul Juriului la Festivalul de Film de la Bastia, Marela Premiu la Festivalul de Film de la Auxerre), Vulcan Junction (Haifa Best Film Award, 1999) şi Cup Final (prezentat la festivalurile de film de la Berlin şi Veneţia).
Filmul despre care voi scrie astazi are la activ premii, nominalizări si selectii importante:
– Iîn cadrul Galei de decernare a Premiilor Industriei De Film Israeliene-Ophir Awards, desfăşurată în seara zilei de 21 septembrie 2010, la Teatrul din Ierusalim, a obtinut 5 trofee. Pelicula a fost distinsă cu Premiile pentru Cel mai bun film, Cea mai bună regie, Cel mai bun scenariu, Cea mai bună actriţă într-un rol secundar (acordat actriţei de origine română Rosina Cambos) şi Cea mai bună coloană sonoră.
– Premiul publicului l-a obţinut în cadrul celei de-a 63-a ediţii a Festivalului de Film de la Locarno (Elveţia).
Ce ne spune acest regizor despre „misiunea sa in viata”:
„Toţi avem o misiune în viaţă. Şi, dacă nu avem una, ar trebui să ne dorim una. Cred că misiunea mea este aceea de a încerca să scot în evidenţă vieţiile oamenilor, să urmăresc schimbările din societate, să privesc adânc şi puternic în inimile şi minţile oamenilor, să pun oglinzi în faţa noastră, să sugerez opţiuni noi şi alternative la concepţii tradiţionale, fixe şi statice. Misiunea mea este să fac filme”.
Astfel, pare logic ca a ajuns si la acest film, tradus in Romania sub titlul de „Misiunea Directorului de Resurse Umane”, prin care incearca sa-si defineasca o data in plus conceptia cinematografica sub sintagma „cinema awareness” („conştiinţă de cinema”) manifestată în plan concret prin abordarea unor subiecte real importante la nivel uman, psihologic, social, politic, etc.
Si pentru ca – doar cu putina vreme in urma am vazut filmul Europolis al lui Cornel Gheorghita, nu mi-am putut impiedica o rememorare a punctelor tangentiale ideatice dintre cele doua povesti, ambele structurate drept road-movies psihologice.
Povestea lui Abraham B. Jehoshua, incepand in Ierusalimul zilelor noastre, in Israelul atat de greu incercat de suferinta atacurilor teroriste si continuand intr-o tara de undeva din estul Europei, a fost adaptata meleagurilor romanesti, ca urmare a colaborarii stabilite intre casele de productie 2TeamProductions (Israel), Pallas Film (Germania), EZ Films (Franţa) şi Hai-Hui Entertainment (România – Tudor Giurgiu). Filmul a fost realizat cu sprijinul Centrului National al Cinematografiei, care a acordat proiectului suma de 491.550 lei, precum şi cu sprijinul Fondului Regional de Film German Mitteldeutsche Medienforderung, Medienboard, Rabinovich Fund, Israel Film Fund.Distribuitor internaţional al filmului este Pyramide International din Franţa. Cum s-ar spune, o intreprindere transfrontaliera, in care Romania are locul ei bine determinat.
O romanca moare departe de tara. Cade victima unui atac terorist intr-o statie de autobuz. Asupra ei se gaseste un fluturas de salariu, ceea ce o identifica drept angajata a unei mari brutarii industriale ierusalimitane cu sediul in shukul (piata) orasului. Insa un jurnalist aflat pe faza, speculeaza aceasta informatie si formuleaza intr-un articol acuze infamatorii la adresa angajatorilor, care lipsiti de umanitate, exploateaza salariatii si apoi ii abandoneaza la morga orasului. 300.000 de cititori ai cotidianului sunt 300.000 de posibili clienti al brutariei, astfel incat Directorului de Resurse Umane este insarcinat de patroana afacerii sa formuleze o replica corecta si curtenitoare care sa amorseze inflamarea conflictului. Amorsare posibila in cele din urma nu numai prin vorbe, dar si prin fapte, respectiv asigurarea unei inhumari decente in tara sa de bastina a romancei Iulia Petrache (inginera lucrand ca femeie de serviciu).
Doi oameni se afla in fata cautarii si limpezirii propriilor destine: Iulia – plecata dintre cei vii – dar inca fiind pe drumul catre locul „odihnei linistite” si Directorul de Resurse Umane – aflat intr-o dubla drama personala – de ordin sentimental (o casnicie in impas) si de ordin profesional (prea putina aplecare spre o astfel de functie perceputa de el drept administrativ-birocratica).
Destinele acestor doua personaje, Iulia – cu care facem cunostinta numai prin imaginea ei fotografica si Directorul de Resurse Umane, se impletesc fortuit intr-o calatorie initiatica, declansata de cutuma birocratica a necesitatii semnarii actelor de inhumare de catre un membru al familiei decedatei. Si ca in orice calatorie initiatica, in cautarea locului de veci, Iulia, in sicriu, are parte de acele popasuri de limpezire, acele opriri pe ultimul drum, pe meleagurile natale, in preajma fostului sot (care nu-i poate oferi semnatura legala pe acte), alaturi de fiul sau minor (nici acesta nu are dreptul semnaturii), pe sosele, prin munti, prin viscole si zapezi, leganata de vechi cantece populare – intr-un microbuz, ba chiar si intr-un enorm tanc, se afla pe marginea unui loc de ingropaciune absolut strain ei – de aceea drumul continua – trece si acea apa mare necesara spalarii pacatelor si purificarii sufletului – firul duce catre mama care i-a dat nastere – undeva intr-un sat romanesc. Si numai aici pare ca se afla la capatul drumului pamantean, mama fiind aceea ce-si pune semnatura de incuviintare pe actul final. Dar numai mama este aceea care isi intelege copilul, caci daca Iulia a ales sa plece de langa ea, de pe glia natala si sa traiasca la Ierusalim, apoi acolo trebuie sa ii fie locul de ingropaciune. Si poate ca trebuia sa aiba acest drum, aceste limpeziri, acest ultim contact cu tara pe care o parasise, sa fie din nou alaturi de oamenii ce i-au marcat viata si au iubit-o, pentru a se impaca cu soarta si a se intoarce in tarana sfanta a Ierusalimului.
In paralel cu cele de mai sus, are loc si propria calatorie initiatica a Directorului de Resurse Umane, un om inteligent, cinstit, integru, dar bulversat de solicitari si nemultumiri profesionale, care ii pun in stand-by si climatul familial. Sufera de o usoara uscaciune a sufletului, care il impiedica sa ii inteleaga pe cei din jur si implicit pe el insusi. Ori, in acest periplu, pornind de la morga israeliana, continuand cu aterizarea pe un aeroport romanesc, solicitat de experienta responsabilitatii trupului pe care il transporta, dand cu capul de noi realitati, oameni, peisaje….si tinand cu cele mai intime fibre ale sufletului legatura cu familia careia ii simte lipsa si ingrijorarea, Directorul invata lectia vietii sale, isi recupereaza „resursele umane”, empatizeaza cu situatia pe care trebuie sa o managerieze si cu sufletul, nu numai cu mintea!
Fiecare personaj intalnit de cei doi „fiinta” si „nefiinta”, contribuie la determinarea lor finala.
Ziaristul israelian, lipsit de scrupule, tinandu-se ca raia de urma Directorului, gata sa vaneze pe retina camerei de fotografiat sau in urechea reportofonului orice mica scanteie de scandal, este un personaj ridicol, o caricatura a deontologiei profesionale, dar chiar si acest individ penibil pare a recastiga intru omenie, pe parcursul etapelor de drum strabatute alaturi de Director si linistititul cosciug.
Dna consul – israelianca de origina romana – interpretata pe o debordanta scara comica de Rozina Cambos, impreuna cu consortul roman get-beget, metamorfozat din sofer – in viceconsul :), alaturi de exemplare ale birocratiei sau Politiei romane reprezinta simbioze ciudate dintre mentalitati apusene si reminiscente ale mentalitatilor comunistoide. Galeria este intregita de „veteranul de razboi”, sofer de ocazie al microbuzului consulatului (cu care este transportat sicriul), un urias cu mustatile „pe oala”, cu suflet mare si cu o si mai mare sete la tuiculita, insa cu carnetul de conducere expirat de zeci de ani :). Interpretat cu mult aplomb de inegalabilul Papil Panduru.
Fostul sot al Iuliei, pornit alaturi de aceasta ciudata echipa in microbuzul-dric – in cautarea pustiului fumator-rebel, haladuind cu o gasca de tineri printre ruinele parasite ale unor fosti giganti industriali, este si el un debusolat, un ratacit in propria viata, dar pana si el pare ca prin reunirea cu resturile familiei, is gaseste echilibrul. Bogdan Stanoevici este si el convingator intr-un rol care insa nu i-a solicitat prea mult registrul interpretativ.
Pustiul rebel renunta si el, pas cu pas pe acest comun drum initiatic, la fronda adolescentina, la micile obraznicii si multele injuraturi copioase la care apeleaza pentru a-si ascunde ratacirea, teama, singuratatea. Si el pare a-si gasi in final locul intr-o familie pe care orice copil o merita: tatal, bunica si satenii au fiecare cate o imbratisare si cate un cuvant omenos pentru acest tanar care si-a pierdut mama pentru a doua oara si de data asta definitiv. Cu tot obstacolul unei pronuntii stangace a replicilor in limba romana (poate ar fi fost necesara o dublare a vocii la montaj), Noah Silver este expresiv, degajat si cat de natural se poate… cu nimic mai prejos decat ar fi evoluat in acest rol un pusti roman. Spun aceasta, pentru ca au existat in presa carcoteli privind distribuirea lui in acest rol.
Si urmeaza multe alte etape ale calatoriei alaturi de aceste personaje, straine unul altuia, dar legate in aceasta conjunctura mitologica deasupra cosciugului unui trup in cautarea locului de odihna – atenueaza asperitatile si netezesc cutele sufletului Directorului de resurse umane, care sfarseste prin a invata despre el, despre ceilalti si despre adevaratele resurse umane existente in fiecare.
Partitura Directorului de Resurse Umane este complex construita de scenariu si personajul tine pe umerii sai intreaga arhitectura dramatica a actiunii. Daca alte personaje au cate o unda de umor, de comedie, respira liber si se determina din mers, Mark Ivanir are o sarcina grea – eroul sau trebuie sa capete substanta luptatorului aspru si singuratic pus in fata unor probleme complexe pragmatice – atat de pragmatice incat pana la urma doar sufletul este acela care le rezolva. Si Ivanir le rezolva magistral actoricesc, cu experienta anterioara conferita de pelicule cu greutate in care a evoluat, printre care si memorabilul Lista lui Schindler! Mi-a placut mult evolutia convingatoare a acestui actor. Iar scena in care este fata in fata cu Irina Petrescu (interpreta mamei Iuliei) este o mostra exemplara de emotie pura condensata in extrem de putin timp si cu extrem de reduse mijloace – doar camera focuseaza pe figuri intr-un peisaj mitic.
Si daca am ajuns la camera, imaginea filmului are ea insasi o aura mitica. Rainer Klausmann (imaginea si la Etz Limon) manuieste atat de atent camera, incat ne creaza impresia ca noi spectatorii, suntem aceia care privim cu proprii ochi si observam fiecare mic detaliu si daca scapam ceva din vedere, avem mereu pe cineva alaturi care ne indruma spre inca ceva in plus. Natura este surprinsa mereu – atat in secventele din Israel, cat si in cele din Romania – in plansetul ploii, sub hlamida zapezii, in zvarcolirea viscolului… Ploaia si zapada sunt cele curgatoare care spala, alina, dar si asigura reinvierea din primavara… Incadrarea figurilor umane, focusarea pe trasaturile personajelor, exemplifica transformarea lor pe acest anevoios drum al cunoasterii si al limpezirii interioare… un magician al imaginii cinematografice!
Si ajungand la coloana sonora, acel „lumeeee….lumeeee….sooooro….lumeee „ este extraordinar ales si plasat! Eu asa am simtit.
In final, da-ti-mi voie sa spun – asa cum am declarat si cu alte ocazii – ca eu nu pot nimic comenta pur obiectiv! Trec totul prin mintea si sufletul meu! Cu atat mai mult acum, pentru ca am sufletul si mintea impartite in doua jumatati egale: ½ roman – ½ evreu – si filmul este israeliano-roman! Vreti sa fiu super obiectiva? Nu pot! 🙂
2 comments