Sicario: Day of the Soldado (2018)
Regia: Stefano Sollima
Scenariul: Taylor Sheridan
Distribuţia: Benicio Del Toro, Josh Brolin, Catherine Keener, Elijah Rodriguez
Lupta autorităţilor americane cu traficanţii de droguri este, în Sicario 1, brutală și lipsită de reguli, alunecând uneori dinspre justiţie spre răzbunare, fără să iasă din conturul autenticităţii. Sicario 2 propune un subiect asemănător (traficul de persoane), păstrând taberele implicate în conflict.
Actorii (cu excepţia lui Emily Blunt) sunt aceiași, scenaristul nu a fost nici el schimbat, doar regizorul și așteptările publicului diferă. Din păcate, Stefano Sollima nu reușește să-l egaleze pe Denis Villeneuve (Sicario 1, Arrival, Incendies …), iar Taylor Sheridan pare să fi migrat spre ţărmuri mai senine, în care binele învinge fără echivoc, iar nuanţele de gri au fost eliminate pentru un tablou mai ușor de digerat.
Evoluţia unor personaje oferă filmului densitate (Isabel ne este antipatică la început – o adolescentă răsfăţată și agresivă – dar pe parcurs scenaristul o dezarmează și ne-o înfăţișează ca pe un copil lipsit de apărare. În opoziţie, cu Miguel empatizăm de la primul cadru, văzând dificultăţile pe care trebuie să le depășească; pe parcurs însă asistăm la transformarea lui dintr-un copil într-un traficant fără conștiinţă). Faptul că protagoniștii (Alejandro și Matt) rămân neschimbaţi, contribuie însă la credibilitatea scenariului.
Alegerea lui Sheridan de a-l salva (providenţial) pe Miguel imediat după crima comisă și de a nu o ajuta pe Isabel să iasă – printr-o minciună – din mâinile traficanţilor, ne pune în dilemă. Vrea scenaristul să spună că natura umană are întâietate în faţa decorului (anturaj, educaţie)? Sau ne sugerează că lumea din Sicario este nedreaptă, lipsită de echilibru și nu se ghidează după regulile cu care suntem obișnuiţi?
Premisa că niciuna dintre tabere nu respectă regulile, declanșează teama că în orice moment al filmului acţiunea poate lua un curs nebănuit. Cel care amplifică această teamă (transformând-o în suspans) este sunetul.
Într-un scenariu atât de complex, e greu să observi apusurile de soare din decorul texan, sau jocul actorilor, chiar dacă filmul are o imagine perfectă și o interpretare impecabilă. Întâlnirea dintre Benicio Del Toro și personajul surdo-mut amintește mai mult de filmele europene de autor decât de superproducţiile hollywoodiene. Sicario 2 se strecoară pe sub piele și tocmai când credeai că te va intoxica (în sensul bun al cuvântului), scenaristul – cu binecuvântarea regizorului – face un flic-flac și distruge în ultimele 3 minute tot ce construise până atunci.
