Timbuktu (2014)
Regia: Abderrahmane Sissako. Poziţia 36 în listă.
Producţie franco-mauritaniană. 7 Césars. Premiul juriului ecumenic (?) la Cannes. Suspendat de la un festival de film din Belgia, în 2015, datorită ameninţărilor teroriste care i-au însoţit anunţul.
Cu Ibrahim Ahmed, Abdel Jafri, Toulou Kiki, Layle Walet Mohamed.
Genul de film cu aer de reportaj, apreciat şi discutat mai mult pentru impactul evenimentelor descrise decât pentru calităţile lui ca film. Deşi nu-i chiar rău, ca film, aş zice.
Începe aşa: o gazelă superbă aleargă prin deşert, urmărită într-o Toyota Landcruiser de nişte mascaţi cu kalaşnikoave care trag salve în aer: „N-o împuşcaţi, s-o facem să moară de frică!” Pe maşină flutura vesel drapelul negru al Califatului. Asta-i nota filmului, şi aşa va fi până la sfârşit.
Chiar eram curios să aflu cum văd musulmanii ce li se întâmplă. De aceea l-am văzut, şi am aflat: bieţii tuaregi, a căror viaţă şi aşa era grea, nu aveau voie să cânte (contra a 40 de lovituri de bici), o femeie care vindea peşte trebuia să poarte mânuşi ca să nu-şi arate pielea în public. Fotbalul era cu desăvârşire interzis. Iar dacă doi tineri îndrăzneau să se vadă înainte de căsătorie, erau lapidaţi. Adică ucişi cu pietre. „Nu aveţi voie să intraţi în moschee încălţaţi şi înarmaţi”, le spune muftiul. „Noi avem voie, pentru că facem şaria!” răspund ei.
Astea sunt de fapt lucruri de care auzisem. Ce m-a tulburat mai mult a fost altceva: am recunoscut situaţia de la noi din anii ’50, aşa cum mi s-a povestit (eram prea mic ca să înţeleg). Aceeaşi teroare menită să înfricoşeze. Aceleaşi pedepse cumplite pentru fapte normale de viaţă. Aceeaşi ideologie artificială şi de neînţeles. Acelaşi absurd.
Nota mea: 8/10
[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=Cs2dYAlbINY’]
