Chicago (2002)
Regia: Rob Marshall
Distributia: Renée Zellweger, Catherine Zeta-Jones, Richard Gere, Queen Latifah, John C. Reilly
Astazi am avut chef de muzica buna. Dupa o cura de Beethoven si Mozart, m-am gandit la un musical. Cum saptamanile trecute, am citit o recenzie frumoasa la prietenii nostri de la Raluk, m-am reapropiat de Chicago, un adevarat spectacol atat in privinta distributiei, dar si a melodiilor de calitate. Chiar acum, cand fac aceasta recenzie, am renuntat la un meci interesant si ascult in fundal soundtrack-ul filmului, pe care il recomand oricarei persoane care doreste sa asculte o muzica buna, melodioasa, un jazz amestecat cu elemente de cabaret. De altfel, aceasta este principala calitate a filmului, pentru ca actiunea este previzibila si lasata un pic in background in mod special, iar actorii prea cunoscuti se implica mai putin in interpretarea rolurilor, ci mai mult in spectacolul ce insoteste fiecare scena.
Roxie Hart (Renée Zellweger) aspira de mult timp la o cariera in lumea cabaretului si a spectacolelor de revista, insa nu isi poate depasi conditia de sotie a unui barbat slab de inger si amanta unui barbat care ii promite marea cu sarea, dar care nu are nicio influenta in lumea dorintelor ei. Intr-una din seri, ea nu mai suporta aceasta situatie si isi ucide amantul, ajungand in inchisoare. Cealalta eroina a povestii este Velma Kelly (Catherine Zeta Jones), care, pentru o vina similara, este arestata si sfarseste in acelasi loc ca si Roxie. Disputa pentru intaietate dintre ele, dorinta de a se intoarce in libertate si nu oricum, ci ca vedete, constituie miezul scenariului si momentele cheie (multe dintre ele muzicale) se invart in jurul acestor obiective.
In scena apare un avocat, Billy Flynn (Richard Gere), un barbat care isi face reclama ca lucreaza mai mult pro bono, insa nu este decat un spectacol: nu lucreaza pentru mai putin de 5000 de euro, inseala publicul si juriul, plateste gazetele pentru a castiga procesele inainte sa ajunga la tribunal, se muta de la o clienta la alta dupa cum bate vantul. Lupta dintre Roxie si Velma este si pentru acest avocat, nu numai pentru reusita profesionala. Iar el foloseste toate mijloacele pentru a deruta juratii si a o face nevinovata pe Roxie. Numai ca Chicago este un oras schimbator si succesul profesional nu este garantat.
Muzica superba, distributie de mare calitate (Renée Zellweger este superba in acest film), costume superbe si machiaj adecvat unei epoci interbelice, toate acestea concura la cel mai mare succes al unui musical din ultimii ani. Nu pot uita in acest sens premiile Oscar pe care le-a primit, mai cu seama cel pentru cel mai bun film (pe langa acesta, cea mai buna scenografie, cele mai bune costume, cel mai bun sunet si cea mai buna editare de film). Personal, pe langa muzica (pe care tot am laudat-o), mi-a placut mult interpretarea lui John C. Reilly, in rolul sotului tantalau a lui Roxie: el apare in film in scene esentiale si este liantul succesului si decaderii sotiei sale; este un barbat fidel familiei, isi iubeste enorm sotia si ii iarta, de multe ori din prostie, toate greselile intentionate sau nu; este sincer, este direct si nu isi da seama de consecintele faptelor sale decat prea tarziu.
Doriti spectacol, doriti sa dansati, va invit la Chicago!
