„Vieţile secrete ale culorilor”, de Laura Imai Messina
Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2023
Traducere din italiană şi note de Cristina Gogianu
În contextul în care fiecare clipă petrecută în această lume apare în viaţa fiecăruia dintre noi ca o nouă şansă de a petrece un timp pe cât de scurt pe atât de bogat în experienţe ziditoare, literatura ultimelor decenii ne vine la rându-i în întâmpinare cu lecţii importante şi fascinante, menite să ne reamintească ce înseamnă, cu adevărat, nepreţuitul dar al vieţii. Dincolo de acele deja celebre manuale de dezvoltare personală, pline de informaţii generale despre care nu eşti întotdeauna sigur că vizează aspecte ce ţin de propria persoană dar în faţa cărora ne oprim, cu siguranţă, prinşi fiind în mirajul tendinţelor actuale, privirile şi minţile noastre se lasă adesea trezite de diverse poveşti vechi de când lumea şi în acelaşi timp deplin ancorate într-o realitate mai vie ca niciodată.
Între acestea se află şi romanul Vieţile secrete ale culorilor, care, continuând demersul scriitoarei de origine italiană Laura Imai Messina de a-şi iniţia cititorii în secretele mereu surprinzătoare ale culturii japoneze, se distinge prin armonioasa împletire dintre o istorisire captivantă despre bucuria născută dintr-o neîncetată speranţă şi un emoţionant imn închinat dorului şi durerii. De această dată, cele două fire tainice se vor împleti într-un timp nedesluşit, dar foarte bine străjuit de Mio şi Aoi, doi copii care, asemenea multor altor „parteneri de vârstă”, desenează în linişte, fiecare în camera lui. Mâinile micuţei Mio dau viaţă unei singure frunze, care tinde să adune în nervurile ei toate nuanţele de verde obţinute din amestecul culorilor ascunse în lemnul şi ceara creioanelor, în tuburile de tempera, în vopselurile pe bază de ulei sau chiar în diverse hârtii şi texturi sintetice. Într-o altă încăpere, un copac cu scoarţă verde şi coroană roz îşi scrie, la rândul lui o poveste care, mai târziu, va pătrunde în lumea cea mare prin mâna lui Aoi.
Rând pe rând, vocea scriitoarei se împleteşte cu glasurile hotărâte ale acelor spirite care, pe vremea când pluteau, încă, prin lumea veselă şi inocentă a copilăriei şi a viselor cu ochi deschişi, au descoperit, cu durere, că cele mai fireşti şi mai curate sentimente pot fi într-o clipită dezrădăcinate şi aruncate sub norul tenebros al fragilităţii şi însingurării. Căci despre Mio aflăm că a fost odată o fetiţă născută printre chimonouri, în agitaţia unei dimineţi de noiembrie, care, mai înainte de a articula diversele cuvinte, a plonjat pentru totdeauna, în tainele luminilor şi umbrelor ascunse printre nesfârşitele palete de culori. Una singură părea că nu i s-a dezvăluit în toată splendoarea. Iar aceasta era acel negru care, până într-un anumit moment, l-a făcut pe Aoi să creadă că este fiul unui vrăjitor, pentru ca mai târziu să îl transforme într-un iscusit cunoscător al regulilor care guvernează implacabila luptă dintre viaţă şi moarte:
Într-o zi de aprilie, cea de-a treia şi ultima sămânţă a fost plantată în Aoi. Timpul contemplării se încheiase: tatăl şi fiul inaugurau grădina, treceau de partea lui Dumnezeu. După ce se deprinsese cu moartea, copilul urma să înveţe ce sentimente te încearcă atunci când dai naştere unui lucru. (…) Uneori, (…) tatăl îi vorbea despre durata doliului. Despre cum părea să fie nevoie de optsprezece luni ca să te consolezi după moartea unui părinte, iar ca să interiorizezi sfârşitul unei poveşti de iubire era nevoie de un timp mai mult sau mai puţin asemănător.
– În ritual trebuie să intri în vârful degetelor. Pe durata lui se construieşte una dintre cele mai puternice amintiri pentru persoanele care iau parte la el (…). În meseria aceasta nu există corect, nu există frumos, nu există bun. Trebuie doar să asculţi, să absorbi, să întrebi atunci când nu ştii sau nu înţelegi (pp. 54-55 şi 65).
La o primă vedere, destinul lui nu pare să difere cu nimic de cel al personajelor din scrierile lui Yasunari Kawabata sau ale lui Boris Vian care, de dincolo de coperţile înveşmântate într-un alb impregnat de durere, străjuiau tărâmul în care cei morţi se transformau în păsări, iar Cei Rămaşi trebuiau luaţi, cu grijă, de mână, pentru a învăţa să transforme prezenţa în absenţă. Dar atunci când un fir nevăzut şi roşu al destinului îi deschide drumul către magazinul Pigment, viaţa începe să îşi ţeasă, la rândul ei, nepreţuitul veşmânt. Ca în orice altă poveste plăsmuită pe tărâmul dragostei, Aoi învaţă să privească lumea prin ochii lui Mio, de care îl leagă nu doar dorinţa de a descifra secretele celorlalte culori, ci şi o serie de fapte ale trecutului. Evadând dintre cuvinte şi fotografii, acestea din urmă trezesc în tânăra care ştia deja că fiecare om îşi ducea în spate o culoare numai a lui curajul de a plonja în acel ocean în care chiar şi cea mai mică fărâmă de cunoaştere îi revelează omului vidul lumii.
Dintre apele lui reci, până şi oraşul Tōkyō, cel atât de iubit pentru suprapunerile lui continue, îngrămădirea de siluete care se reflectau pretutindeni şi nesfârşitele unghere de umbră din nenumăratele cartiere, pare să se întrezărească drept una dintre acele partituri care acompaniau întunericul ascuns în paşii oamenilor. Până într-o zi când, ajunsă pe tărâmul care leagă căldura lucrurilor de vibraţiile îngheţate ale lumii de dincolo, Mio înţelege că a venit momentul să se prindă cu putere de văslele pe care destinul i le scoate în cale. Deloc întâmplător, ele se află chiar în mâinile lui Aoi, cel care, după ce va fi răspuns de nenumărate ori la telefonul negru şi vestitor de moarte, îmbracă haina luminoasă a celui care se îndrăgostise de ideea că, deşi nu putem fi la fel de grandioşi ca Dumnezeu, putem să ne asemănăm Lui, înfrumuseţând fiecare colţ întunecat al lumii noastre.
Iar dacă acum ceva vreme, aceeaşi Laura Imai Messina ne deschidea portalul către tainele unei lumi în care un anume telefon al vântului părea să hrănească fiecare spaimă şi suferinţă cu elixirul dragostei şi al speranţei, Mio şi Aoi îşi dau la rândul lor mâna cu spiritele noastre. Străjuiţi fiind de rozul cenuşiu al florii de cireş, dar şi de timpul care, în nespusa-i generozitate, pare că s-a oprit la rândul lui în loc, pentru a vindeca greşelile trecutului, ei par să ne privească. Şi deşi nu ne este dat să le întrezărim decât spatele, de dincolo de faldurile veşmintelor, freamătele oraşului, şi foşnetul paginilor, vocile lor blânde ne spun povestea acelei fericiri adevărate, al cărei gust este, poate, cu mult mai plăcut decât cel al acadelelor şi bomboanelor învelite în culori fascinante şi depotrivă condamnate la topire, asemenea oricărei alte biluţe de zahăr. Fără îndoială, momentul în care vom gusta din ea ne va marca întreaga existenţă. Căci mai presus de orice altă vitamină miraculoasă, această fericire ne va deshide ochii sufletului chiar spre lumea noastră, pe care credeam că o cunoaştem atât de bine, dar care acum, oglindită în vieţile secrete ale culorilor, devine o arenă unde toţi suntem chemaţi să dansăm, fără a şti unii despre alţii decât că fiecare, de locul lui, purtăm în noi culoarea celor care ne-au dat viaţă.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://www.amazon.de/, https://citestema.ro/)
