Tărâmul morții. Europa între Hitler şi Stalin, de Timothy Snyder (I)

Tărâmul morții. Europa între Hitler şi Stalin, de Timothy Snyder

Editura Humanitas, Bucuresti, 2012
Traducere din engleză de Dana-Ligia Ilin

Mai mult decât o istorie descriptivă şi clasică a aplicării unor ideologii, impresionantul volum «Tărâmul morţii. Europa între Hitler şi Stalin» [1] scris de către istoricul american Timothy Snyder este atât o istorie a crimei cât şi o analiză care se apropie de formatul eseului, în care autorul încearcă să înţeleagă. Ceea ce este greu de conceput pentru noi, acum, dar atât Stalin şi acoliţii lui cât şi Hitler şi clanul său nazist credeau în necesitatea acestor crime, nu le percepeau în lumina lor odioasă. Aveau justificări raţionale. Înalte comandamente de stat. Autorul combină într-o manieră fericită expunerea istorică precisă, cu informaţie în general deja cunoscută (cam câţi au murit în timpul Marii Foamete din URSS, câţi au murit la Katyn şi în celelalte patru locaţii unde a fost asasinată de  către NKVD elita ofiţerească polonă capturată în septembrie 1939, câţi au murit la Treblinka etc.) cu menţionări sau preluări memorialistice, menite a oferi atât un cadru larg, demn de sinteza istorică, dar şi o imagine a ceea ce simţeau şi trăiau, în ultimele lor clipe,  oamenii obişnuiţi, cu o identitate clară, indubitabilă, supuşi tăvălugului istoriei.

Relativa noutate a analizei pe care o oferă Timothy Snyder este legarea hecatombelor produse de către totalitarismul stalinist (Marea Foamete, Marea Teroare) de emergenţa şi dezvoltarea spectaculoasă a terorii naziste. Cele două s-au concurat, dar şi completat, în cea mai amplă opera de exterminare pe care umanitatea a cunoscut-o vreodată. Ceea ce a dat frâu liber crimelor reproduse la scara industriala a fost declanşarea războiului intre foştii aliaţi, Germania nazista si Uniunea Sovietica stalinista. « În istoria zonei morţii, Operaţiunea Barbarossa marchează începutul cele de-a treia perioade. În prima (1933-38) Uniunea Sovietică a efectuat aproape toate masacrele ; în cea de a doua, în perioada alianţei germano-sovietice (1939-1941) omorurile au fost comparabile între cele două părţi. Între 1941 şi 1945, germanii au fost răspunzători de aproape toate asasinatele politice. În trecerea de la prima fază la a doua, întrebarea a fost : cum au putut sovieticii să facă o alianţă cu naziştii ? În trecerea de la a doua la a treia, întrebarea este : de ce au rupt germanii această alianţă ? » Care fusese şi era chiar în iunie 1941 benefică unei germanii aflate în continuare în război cu Marea Britanie şi imperiul său.

O altă notă comună celor două sisteme a fost ura fără margini faţă de statul polon care beneficiase din plin de conjunctura de la sfârşitul Primului Război Mondial, dar şi luptase prin propriile forţe împotriva Rusiei sovietice în perioada 1919-1920, reuşind imposibilul: să blocheze accesul comuniştilor ruşi la Germania în urma victoriei din faţa Varşoviei din iulie 1920. Având în vedere că Stalin însuşi participase la războiul polono-sovietic, acel afront avea să cântărească în sentimentele sale antipolone care, la un moment dat, frizau paranoia (prin anii ’30 Stalin prevedea în mod serios ca URSS să fie atacată din două părţi, de Japonia în Extremul Orient şi de Polonia în Europa de Est !!). De altfel, milioane de cetăţeni polonezi (şase, după unele surse) aveau să moară în cel de-al Doilea Război Mondial, divizarea între cei de etnie evreiască şi cei poloni fiind subiect de controversă. Dacă pentru germani grupul ţintă din societatea polonă era cel reprezentat de înfloritoarea şi numeroasa minoritate evreiască, pentru NKVD acesta era alcătuit din elita polonă)[2] « Ofiţerii NKVD şi-au îndeplinit sarcina până la consecinţele ei logice ultime, consultând un Who’s who polonez ca să-şi identifice ţintele. Era vorba de un atac împotriva conceptului însuşi de modernitate, ba chiar împotriva întrupării sociale a Iluminismului în această parte a lumii. În Europa de Est, mândria societăţilor era intelighenţia, clasele educate care se socoteau conducătoare ale naţiunii, mai ales în perioadele de absenţă a statului şi de greutăţi, şi păstrătoare ale culturii naţionale prin scrierile, vorbirea şi comportamentul lor. Hitler a ordonat tocmai exterminarea intelighenţei polone. »[3] Pentru a elibera Lebensraum de masele polone şi pentru ca acestea să poată fi exterminate mai repede, era logic să se scape de elita care ar fi putut organiza rezistenţa împotriva planurilor sale diabolice, de inginerie socială.

Istoricul american oferă o perspectiva largă şi foarte complexă a masacrelor (evreilor, culacilor ucrainieni, ofiţerilor polonezi, bieloruşilor etc.) şi evidenţiază mecanica şi consecinţele acesteia pentru grupurile etnice învecinate sau care se întrepătrundeau cu cele condamnate la moarte. Exemple: comuniştii ucraineni trimişi să colectivizeze mediul rural ştiau foarte bine că dacă nu îndeplinesc cotele obligatorii care însemnau moartea sigura prin înfometare a conaţionalilor lor riscau la rândul lor să fie deportaţi împreună cu familiile lor sau (2) cazul tinerilor bieloruşi şi ucrainieni care aveau de ales între a intra în rândurile poliţiei colaboraţioniste naziste evitând astfel moartea prin înfometare dar şi a fi ucişi de partizani sau de NKVD şi, cealaltă variantă, alăturarea mişcării de rezistenţă, riscând să fie împuşcaţi de germani sau (3) preluarea caselor etnicilor germani alungaţi din Prusia Orientală, Silezia, Pomerania de către polonezii care, de multe ori, îşi avuseseră casele şi întregul avut distruse de trupele germane, alegeri umane absolut imposibile.

În mod paradoxal, cei doi tirani aveau şi o altă asemănare conceptuală «Şi Hitler, şi Stalin vizau autarhia imperială, în cadrul unui imperiu uriaş plin de hrană, materii prime şi resurse minerale. Amândoi cunoşteau atracţia ostentativă a materialelor moderne : Stalin îşi luase numele de la oţel, iar Hitler dădea o mare importanţă producţiei oţelului. Şi totuşi, şi Stalin, şi Hitler considerau că agricultura este elementul-cheie în desăvârşirea revoluţiilor lor. Amândoi credeau că sistemele lor îşi vor dovedi superioritatea faţă de capitalismul decadent şi vor garanta independenţa faţă de restul lumii prin producţia de hrană. »[4] Ambele sisteme au atacat mediul rural. Ştim bine care era modelul sovietic (colectivizarea agriculturii dar şi distrugerea agricultorilor mai bogaţi şi întreprinzători). Modelul agricol german se rezuma la îndepărtarea, fie prin deportare, dar mai ales prin ucidere, maselor de slavi din Polonia şi vestul URSS şi colonizarea cu fermieri arieni puri care ar fi fost, evident, cum altcumva, decât un model de eficienţă economică.[5]

Mai puţin cunoscut este faptul că maşinăria stalinista a terorii a funcţionat foarte eficient şi în timpul războiului cu Germania nazistă. În mod normal am presupune că întregul efort al URSS a fost canalizat către respingerea invadatorilor însă logica stalinismului presupunea dezvoltarea unei terori continue. Societatea nu putea fi lăsată de capul ei. Astfel «Când Germania a invadat Uniunea Sovietică, în iunie 1941, se aflau în Gulag circa patru milioane de cetăţeni sovietici. În timpul războiului, autorităţile sovietice au condamnat la trimiterea în Gulag peste 2,5 milioane dintre cetăţenii lor. NKVD acţiona în orice loc în care nu ajunseseră germanii, inclusiv în Leningradul asediat şi înfometat. Între 1941 şi 1943 s-a înregistrat moartea a 516.841 de prizonieri din Gulag, iar cifra se poate să fi fost mai mare. Aceste sute de mii de morţi suplimentare nu s-ar fi produs, fără îndoială, dacă germanii nu ar fi invadat Uniunea Sovietică : însă aceşti oameni nu ar fi fost atât de vulnerabili dacă nu ar fi fost în Gulag »[6] Oricum performanţele NKVD erau mari, el reuşind deportarea unor întregi popoare (e drept, reduse numeric) în intervalul unei zile sau maxim două-trei (inguşii, cecenii, germanii de pe Volga, tătarilor din Crimea). Purificarea etnica este de altfel o altă trăsătură comună a celor două sisteme totalitare, chiar dacă regimul sovietic nu a bătut la fel de mult moneda pe acest procedeu,  l-a pus în practică foarte eficient, beneficiind şi de mult timp.