”Povestiri orientale”, de Marguerite Yourcenar
Editura Humanitas Fiction, București, 2016
Traducere din franceză de Petru Creția
După cum scriam în articolul de sinteză al anului 2015, ”Memoriile lui Hadrian” a fost cea mai bună carte citită de mine în acel an. Marguerite Yourcenar are un stil propriu de a scrie cărți istorice, reușind să aducă informația pură în fața cititorului într-un limbaj agreabil, sub forma unei povestiri care curge lin, reușind în același timp să fie aproape de spiritul personajelor, ajungând aproape la o relație intimă cu acestea. De aceea, m-am bucurat când am auzit că ”Povestiri orientale” a fost reeditată tot la Humanitas Fiction, pentru că îmi era dor de savoarea poveștilor scrise de autoarea franceză.
Așa cum scrie în Post-scriptum-ul volumului, multe dintre povestirile conținute sunt reimaginări, reinterpretări ale unor basme și legende autentice din Orient. Numai că Marguerite Yourcenar reinterpretează aici chiar și noțiunea de Orient, de vreme ce doar câteva dintre cele 10 texte aparțin acestei regiuni așa cum o știm noi din geografie, făcând parte din lumea chinezească sau indiană, iar celelalte aparțin mai mult Europei de sud-est, fiind povestiri ce pun în centru popoarele din Balcani, fie că vorbim despre Bosnia sau Muntenegru, sau țările din apropierea Mediteranei, precum Grecia sau Albania. Ceea ce surprinde pe un cititor neinițial în opera autoarei este felul în care îmbină cuvintele și situațiile, astfel încât acestea devin parte din situația specifică a epocii și a locurilor descrise:
”M-ai mințit, Wang-Fo, bătrâne impostor: lumea nu este altceva decât o îngrămărire de pete confuze, mânjite pe vid de un pictor zănatic, șterse mereu de lacrimile noastre. Împărăția Han nu este împărăția cea mai frumoasă, iar eu nu-i sunt Împăratul. Singurul imperiu în care merită să domnești este acela în care pătrunzi tu, bătrâne Wang, pe calea celor O Mie de Conture și a celor Zece Mii de Culori. Doar tu domnești netulburat peste munți acoperiți de o zăpadă care nu se topește niciodată, peste câmpii de narcise fără de moarte.” (pag. 21)
Desigur, poveștile sunt complet diferite, au o construcție diferite, iar temele sunt foarte complexe și diverse. ”Izbăvirea lui Wang-Fo” este o povestire cu tâlc tipică religiilor orientale, despre un bătrân pictor care realizează tablouri aproape reale; ”Zâmbetul lui Marko” ne poartă în Kotor, Muntenegru, în preajma unui erou local, Marko Kralievici (cel care, de altfel, apare și în alte povestiri), care pare coborât din scrierile lui Ismail Kadare; ”Cea din urmă dragoste a prințului Genji” este o poveste tristă despre dragostea neîmpărășită; ”Cel care le-a iubit pe nereide” este o poveste grecească despre pierderea vocii atunci când te aventurezi la dragoste cu zeițele; ”Sfânta-Fecioară-a-Rândunelelor” se petrece tot în Grecia și dezvăluie cum s-au transformat nimfele, ce tentau oamenii, în rândunele, ca urmare a asaltului bisericii ortodoxe; ”Văduva Aphrodissia” este drama unei văduve îndrăgostite de ucigașul soțului ei.
Dacă fiecare povestire impresionează prin stil și prin subiect, cel mai mult mi-a plăcut ”Laptele morții”, o reconstituire a legendei Meșterului Manole, pe care o știm atât din mitologia românească, dar și din legende asemănătoare din zona balcanică, un exemplu fiind ”Podul cu trei arce”, de Ismail Kadare. Desigur, la Marguerite Yourcenar, și această legendă este reinterpretată, cu propriile specificități: fiecare din cei trei frați încearcă să deturneze sau să își aducă propria soție pentru a fi zidită (cel mare nu o mai poate suferi pe nevastă, dar vorbește în somn, cel mijlociu și-a trimis soția la spălat rufele în albia lacului, cel mic s-a resemnat); sânii femeii sacrificate sunt lăsați în afară, pentru a da lapte copilului neînțărcat, iar laptele curge și după moartea ei:
”Sunt multe pricini care fac un turn să nu se țină în picioare; poți să dai vina pe neîndemânarea lucrătorilor, pe pământul înșelător, pe slăbiciunea mortarului. Însă țăranii sârbi, albanezi sau bulgari îi recunosc acestui dezastru o singură pricină: ei știu că o clădire se surpă dacă la temelia ei nu se află îngropat un bărbat sau o femeie, pentru ca oasele lor să sprijine, până la Judecata de Apoi, greaua carne de piatră.” (pag. 50)
Din punctul meu de vedere, ”Povestiri orientale” este o carte excepțională, povestirile Margueritei Yourcenar te duc într-o lume de basm autentic, te îndeamnă la lecturi suplimentare și parcă fiecare astfel de text merita, sub același stil propriu și plin de talent al autoarei franceze, o dezvoltare, o reinterpretare, spre un roman asemănător ca mărime cu ”Memoriile lui Hadrian”. Cei care nu au citit-o, până acum, pe Marguerite Yourcenar, în mod sigur, au o lacună în raport cu literatura universală.
