In numarul din aceasta saptamana al ‘Dilemei Vechi’ in cadrul rubricii ‘Mapamondul de buzunar’ a lui Matei Martin este semnalata o recenta actiune a Hertei Muller – cererea adresata cancelarului german, doamna Merkel de a crea un Muzeu al Exilului: ‘Cultivarea memoriei e o misiune asumată cu sinceritate şi pragmatism în Germania: războaiele, comunismul şi mai ales fascismul, experienţa totalitară, represiunea, viaţa cotidiană în comunism, poveştile cu spioni şi turnători – toate aceste episoade din istoria ultimului secol sînt studiate în şcoli, centre de cercetare şi, nu în ultimul rînd, în muzee şi locuri memoriale. La Berlin, istoria recentă e aproape contemporană: urmele vechiului zid care despărţea oraşul şi lumea sînt vizibile la tot pasul, casele evreilor deportaţi sînt marcate cu plăcuţe memoriale, fiecare loc în care s-a întîmplat ceva semnificativ pentru istoria mare sau mică e însemnat. E şi firesc să se întîmple asta într-o ţară care a trecut prin două dictaturi. Exilul face parte tot din această istorie – însă el nu este studiat cum se cuvine, crede Herta Müller. Scriitoarea i-a solicitat recent cancelarului Angela Merkel să încuviinţeze deschiderea unui Muzeu al Exilului.’
Tot aici este publicat un interviu luat de Oana Stoica lui David Schwartz, regizor angrenat activ in ultimii ani in teatrul comunitar: ‘Înţeleg prin artă comunitară, arta făcută împreună cu o comunitate şi în primul rînd, pentru comunitatea respectivă, în care membrii comunităţii sînt implicaţi direct în procesul artistic, dar sînt şi primul public căruia i se adresează. Cred că arta, mai ales teatrul, poate fi un mijloc extraordinar de auto-reprezentare comunitară, poate semnala probleme, ridica întrebări, oferi soluţii practice şi ajuta la auto-organizarea unei comunităţi. Pentru noi, cei din tangaProject, teatrul comunitar se dezvoltă împreună cu implicarea activă într-o problemă socială, dincolo de nivelul artistic. În cazul proiectului „Construieşte-ţi comunitatea!”, de exemplu, partea de teatru a funcţionat alături de componenta educaţională – ateliere de educaţie prin artă pentru copiii din comunitate – şi de medierea relaţiei dintre comunitate şi autorităţi, inclusiv facilitarea consilierii juridice, unde a fost cazul. Experienţa noastră din Rahova, care a fost pentru mine primul contact direct cu arta comunitară, a venit la propunerea lui Bogdan Georgescu şi a Mariei Drăghici, iniţiatorii proiectului „Harta Sensibilă”, cred că una dintre primele iniţiative de artă comunitară asumată de la noi. Dacă mă întorc în timp, există o experienţă de teatru comunitar anterioară nouă, spectacolul „Acasă” al lui Radu Apostol, realizat împreună cu copii fără adăpost.’
‘Observator Cultural’ publica articole omagiale dedicate lui Mircea Ivanescu, la trecerea sa in nefiinta. Mi-au atras atentia randurile semnate de Dumitru Badita: ‘M-am gîndit la el, întotdeauna, ca la poetul român cel mai puțin român. Nu a scris sub puterea, uneori tiranică, a poeticilor la modă, reușind să își salveze opera și de tradiționalism, și de proletcultism, dar și de ispitele avangardei. Nu a avut ambiții de reformator literar sau șef de școală, deși poezia lui a influențat puternic cel puțin două generații literare, dar nu prin pedagogie, ci prin energetismul propriei valori. Nu a aspirat la funcții publice, la titluri instituționale sau la premii literare, așa cum scriitorul român o face cu o rîvnă demnă de alte cauze. Nu s-a implicat în scandaluri literare, nici măcar, din cîte știu eu, în polemicile obișnuite de care scriitorii nu se scutesc, ba dimpotrivă, le caută cu sîrg, de parcă „zgomotul și furia“ ar atribui automat un plus de valoare operei lor. Centrifugal a fost Mircea Ivănescu și geografic, părăsind o capitală unde literații sosesc cu aplombul unui Rastignac, pentru a se refugia în burgul transilvan, care oferea, ce-i drept, liniște și reverie, dar nu prea multe șanse de vizibilitate literară. A făcut un drum invers celui bătătorit de tălpile și uneori chiar de genunchii aspiranților la glorie. Mircea Ivănescu a ajuns glorios printr-o rețetă perdantă pentru cei mai mulți: discreție, onestitate, datorie față de vocația sa, erudiție, ironie, autoironie, relație absolută și aproape exclusivă cu universul livresc, civilitate, răbdare, bun-simț.’
Filosofi@Iasi preia un articol publicat initial de ‘Romania Literara’ in care poetul Emil Brumaru relateaza despre cartile sale de capatai: ‘Prin ultimele clase de liceu (doar cu 10 clase!) mama, o femeie frumoasă, născută pe malul Nistrului, cu părul în ondule castanii, stăpînite într-un coc bogat, veşnic dispusă să explice (enervîndu-l pe tata!) cum şi-a pierdut chiloţii pe stradă, cam prin preajma Palatului Culturii, şi cum şi i-a recuperat, mama, zic, îmi făcu cunoştinţă cu un profesor de idiş, Eleizer Frenkel, de la şcoala unde funcţiona dînsa, cea alungată din Olimp. Întîlnire providenţială! Poate datorită şi puterii ei de convingere, Eleizer Frenkel admise să am acces la biblioteca lui fantastică. Intram într-o cameră mare, prost luminată, cu rafturi pe toţi pereţii, ticsite cu cîte trei rînduri de volume, cu movile de cărţi uriaşe pe jos, cu frînghii de pe care atîrnau rufe puse la uscat. Mă lăsa singur să-mi aleg absolut orice doream. Stam uneori cîte 2-3 ore scotocind. La urmă el trecea, în cealaltă cameră, cele vreo 20-30 de cărţi pe un carnet şi plecam fericit şi ameţit acasă. Îl uimea flerul meu: de ce luam Kafka? de ce luam Rilke? de ce Blecher? De ce îi depistasem, prin colţuri şi muşuroaie, poeţii interzişi pe atunci, în ediţii princeps, multe cu dedicaţii?! Ca un soi de încununare, Doamne! mi-a împrumutat şi Istoria… mare a lui Călinescu? Am stat ani de zile cu ea la cap, în timpul studenţiei la Medicină, nemaisăturîndu-mă să o citesc, recitesc…’
(Dan)
Din nou la plimbare prin Bucuresti pe un site dedicat si bogat documentat si care de data aceasta ne pune la dispozitie Harti ale orasului, din 1854 (cu trimitere la blogul “art-historia” al lui Radu Oltean) si pana in 1964. Nici ca se putea o nominare mai buna a acestui blog, decat “idei si peregrinari”! Redescoperiti-va oarsul-mama in care v-ati nascut sau orasul care v-a adoptat!
A aparut numarul 10-11 al revistei Actualitatea Literara, unde veti putea citi un editorial interesant “A patra putere in Stat – dictionarele” – de Erwin Lucian Bureriu, un articol al Doinei Uricariu “Pictura ca o scara a raiului” despre Mihai Teodor Olteanu – pictorul revolutiei de la Timisoara, o rememorare semnata Ion Lazu numita <<“Cazul Artur” – Despre prietenia Ion Caraion – Marin Preda>> si o “Revista a revistelor literare” semnata Constantin Buiciuc, precum si informatia conform careia “Cartea soaptelor” de Varujan Vosganian va fi tradusa in suedeza.
Un interviu cu Eric Emmanuel Schmidt (unul dintre scriitorii mei favoriti) si care spune ca “Ma simt inteligent in pielea femeilor”, publica Emanuel Pope pe situl “Cititor de proza”. Sursa articolului este bookblog.ro, se pare.
Pe ArtaSunetelor.ro putem consulta calendarul concertelor importante din 2011 si mi-a sarit in ochi ca pe 11 noiembrie, The Manhattan Transfer va canta la Sala Palatului din Bucuresti.
Pascal Bruckner se gaseste in Romania la invitatia Gazetei Sporturilor pentru a lansa o noua serie de carti. Este vorba de sase romane ce vor aparea impreuna cu Gazeta Sporturilor, scrise de trei dintre cei mai influenti autori ai ultimilor ani: Pascal Buckner, Marc Levy si Frederic Beigbeder. Primele doua carti ale seriei de sase bestseller-uri sunt semnate de Pascal Bruckner: Luni de fiere, care apare pe 27 iulie si Hotii de frumusete, care apare pe 3 august. Chioscarul de la “ziare si reviste” Metrou Magheru – un baiat inteligent si citit cu care stau de vorba aproape zilnic, a obtinut pe volumul aparut in aceasta saptamana, cateva cuvinte scrise de autor. Si pentru ca romanul i-a spus ca el “crede in Dumnezeu (Bruckner afirmand ca este ateu), autograful a sunat cam asa: “pentru ca X crede in Dumnezeu atunci si Dumnezeu va crede in el”.
(Delia)
Rontziki scrie despre o carte frumoasa si suava – Mecanica inimii, de Mathias Malzieu, despre care am scris si noi si am concluzionat atunci: “Să ne dezvăluim mecanismul inimii fără regrete şi cu sinceritate, pentru că defectul adevărat al acestui mecanism nu este dat de prea multă iubire, ci de absenţa ei.”. In replica, Rontziki spune: „Mecanica inimii este un basm pentru oameni mari, toată cartea este o metaforă plină de metafore. Nu poţi decât să prinzi drag de ea…da, multe cărţi mi-au plăcut, le-am admirat, le-am adorat, dar de Mecanica inimii pot spune că am prins drag.”
Cinabru a revenit in forta in lumea blogosferei de la noi, dupa o pauza prelungita. In saptamana ce a trecut, a prezentat cu multe amanunte trei scriitori romani aproape necunoscuti sau cel putin uitati: Laurentiu Fulga, D.D. Patrascanu si Damian Stanoiu. Iata ce spune despre ultimul: „Povestirile și romanele sale se petrec cel mai adesea în lumea monahală sau în parohii de țară (la schimbările de mediu al acțiunii se simte o forțare a stilului, o falsitate a autorului) și autorul își prezintă personajele – călugări tineri și bătrâni, călugărițe prinse în certuri și împăcări, înalte fețe bisericești, țărani căpoși sau dimpotrivă generoși, babe pe jumătate surde și pricepute în ale bucătăriei – cu o nedisimulată simpatie. Sigur, cel mai adesea călugării sunt doritori de bani, de o cană zdravănă cu vin roșu, de ceva mâncărică de frupt sau de un cântec mai lumesc, mai păcătos. Vânează o parohie bună la țară, se dușmănesc și se împacă pe cât de repede s-au certat, iar la ”cei mari” se duc așa cum este obiceiul cu plocoane. Departe de pildele din cărțile bisericeștii, eroii lui Damian Stănoiu se dovedesc umani, mult prea umani, iar dacă anahoreții din pustie se luptau cu Diavolul prefăcut în fiare și boli, aici fețele bisericești se luptă cu omeneștile și măruntele păcate. Și tocmai aici stă farmecul – în umanitatea lor dezinvoltă, reală și adânc înscrisă în carne, în contrapondere cu pravilele, ascultările și restul obligațiilor bisericești. Și tot în această nepotrivire stă și umorul. Sunt oameni, cu bune și cu rele.”
Micawber a citit Zapada lui Orhan Pamuk si o descrie superb, fiind o adevarata pledoarie de a-l citi pe scriitorul turc (pe care l-am ratat si eu pana acum, dar o carte se afla pe primul rand al mesei mele cu cartile viitoare): „Nu ştiu dacă punctul tare al Zăpezii e modul în care Pamuk compune figura artistului prins în mecanismul unor evenimente complicate, a căror desfăşurare fatală nu poate fi controlată. În măsura în care Ka e emblematic pentru o intelectualitate plină de slăbiciuni şi inconsecvenţe morale, se poate spune că autorul a izbutit să creeze un personaj reprezentativ. Cititorului neturc i se vor părea interesante secţiunile prin societatea turcă, despre care cei mai mulţi dintre noi nu ştiu mare lucru. şi – detaliu de-a dreptul înduioşător, care ne apropie de urmaşii odioşilor asupritori otomani – turcul şomer şi sărac stă şi se uită ore în şir la telenovela Mariana, şi acelaşi turc de rând înghite cu un stoicism de-a dreptul românesc abuzurile autorităţilor. E foarte posibil ca latura socială să fie cea care dă valoarea acestui roman şi nu lungile pasaje care reconstituie efortul creator al lui Ka sau bătutul şeii să înţeleagă cititorul simbolistica zăpezii.”
Calauzei nu i-a placut asa de mult Cimitirul din Praga a lui Umberto Eco, un autor care a impresionat cu Pendulul lui Foucault sau Numele trandafirului: „De ce nu mi-a plăcut cartea? Am zis-o mai sus, e demonstrativă, nu trăiește de sine stătător, ci e doar o construcție artificială ridicată pentru a oferi rezumatul unei bibliografii. Personajul principal, schizofrenia sa, pretextul jurnalului, aventurile sale – toate sunt prea puțin credibile și nu reușesc să animeze curiozitatea cititorului. E un fals roman, toată acțiunea pare improvizată la repezeală pentru a urmări posibila poveste a Protocoalelor.”
Simonica ne prezinta inca o carte care te poate bulversa prin realismul scenelor si cruzimea cu care sunt tratati oamenii in anumite parti ale lumii: Septembrie in Shiraz, de Dalia Sofer: „Trebuie sa recunosc ca povestea mi-a captat interesul pana la ultima pagina iar personajele au fost bine dezvoltate (mi-au placut mult pasajele cu trairile interioare ale lui Isaac, ale sotiei lui si a fetitei Shirin). Am ramas pur si simplu ingrozita de ororile unei societati totalitare egoiste si teroriste.”
Pe Bookaholic.ro descoperim o lista cu „14 personaje masculine pe care n-ai vrea sa i le duci maica-tii acasa”. Printre ele, Tyler Durden din Fight Club, Heathcliff din La rascruce de vanturi, Mr. Wickham din Mandrie si prejudecata si Don Juan. Preferatul meu-Henry Chinaski al lui Charles Bukowski.
Dorinescu scrie despre o carte recent aparuta la Editura Humanitas, Calatorie in Romania, de Sir Sacheverell Sitwell: „În 1937, scriitorul britanic Sacheverell Sitwell a fost invitat de familia de vechi boieri Callimachi să ne viziteze ţara. Rod al unui aranjament privat, călătoria unui cetăţean britanic atât de cultivat şi de pătrunzător s-a dovedit mai fructuoasă decât orice acţiune de propagandă culturală pusă la cale de vreun minister de resort. Peste nici un an, Sitwell a publicat la Londra volumul Roumanian Journey, splendid tipărit şi legat, îmbogăţit cu fotografii în alb-negru de o frumuseţe extraordinară, pe care ediţia de faţă le recuperează în bună parte.„ Urmeaza o recenzie subiectiva si interesanta, cu motivele pentru care trebuie sa cititi sau sa nu cititi aceasta carte.
Dan Lungu este un autor care s-a lasat multasteptat pentru mine, dar pe care l-am savurat la prima lectura, Cum sa uiti o femeie. Micawber face o recenzie profunda ultimei sale carti, In iad toate becurile sunt arse, carte despre care am auzit impresii impartite pe diferite bloguri sau reviste. El concluzioneaza: „În materie de univers lumpen mizer şi violent, de lume aflată la limita infracţionalului, În iad toate becurile sunt arse aminteşte de romanele lui Radu Aldulescu, dar fără hybris-ul plebeu care îi pune în mişcare pe eroii acestuia. Probabil asta e şi una din marile bube ale romanului, lipsa de originalitate şi pregnanţă, cu toate strădaniile prozatorului. Lipseşte şi un personaj memorabil, e absentă adevărata miză estetică şi/sau existenţială”.
Cuvintele lui Umberto Eco despre bibliofilie, bibliomanie si furtul de carti se regasesc pe MindPorn, o adevarata analiza a acestor „manii” si diferentele dintre ele: „Cu siguranţă, bibliofilia este dragostea pentru cărţi, dar nu neapărat pentru conţinutul lor. Desigur, există bibliofili care colecţionează opere pe o anumită temă şi chiar le citesc. Dar pentru a citi cărţi multe este suficient să fii şoarece de bibliotecă. Bibliofilul însă, deşi atent la conţinut, îşi doreşte obiectul ieşit cel dintâi de sub tipar, dacă se poate. Şi-l doreşte până într-atât, încât există bibliofili – pe care nu-i aprob, dar pe care îi înţeleg – care, având o carte cu paginile netăiate, nu le taie pentru a nu vătăma obiectul pe care l-au dobândit. Pentru aceştia, a tăia paginile unei cărţi rare ar fi ca şi cum un colecţionar de ceasuri ar sparge carcasele pentru a vedea mecanismele.” Un articol superb!
(Jovi)
Contributori: Dan, Delia, Jovi
