Bărbați fără femei? Men Without Women? Este o carte de povestiri a lui Ernest Hemingway, despre care scrie Andriana Gionea pe PostModern.ro: ”Povestirile adunate în volumul Men Without Women au fost o revelaţie în anii în care Hemingway îşi dorea să fie luat în serios, iar contemporanii săi nu era încă obişnuiţi cu scriitorii ce au renunţat la obsesiile calofile şi la operele de mari dimensiuni în favoarea unor proze scurte inspirate din viaţa oamenilor deloc excepţionali (în sensul clasic), dar trecuţi prin episoadele dramatice ale unei existenţe ieşite din comun. Cele paisprezece proze scurte din acest volum aveau să-i ofere lui Hemingway reputaţia de maestru al vieţilor tumultuoase concentrate în câteva pagini. Simplitatea şi capacitatea de a surprinde o întreagă biografie într-o felie de viaţă amintesc de începuturile fotoreportajelor despre cotidianul oamenilor obişnuiţi de la periferiile marilor oraşe europene sau americane din prima jumătate a secolului trecut. Vivacitatea, melancolia, sentimentalismul descoperit în spatele unei aparenţe aprige şi acel amestec între deznădejde, masculinitatea aspră şi reflexiile unei lumini nostalgice pe chipurile unor bărbaţi reduşi la zbaterile musculare pentru supravieţuire, dar care îşi deschid sufletul în replicile seci ale unui romantism auster din ultimele fraze ale unei povestiri, îţi lasă impresia că ai în faţă nişte texte ce însoţesc imaginile surprinse de Robert Capa sau de Bresson, când a nimerit pe străzile New-York-ului.”
Nu știu de ce am ratat până acum să scriu despre Epoca de fier a unuia dintre autorii mei preferați, J.M. Coetzee. Cartea o am încă pe calculator, în așteptarea unor vremuri mai liniștite (a trecut totuși un an de când am terminat-o). Am citit însă recenzia semnată de Iulia Sidon de pe Hyperliteratura, care începe astfel: ”Epoca de fier a lui J.M. Coetzee (Editura Humanitas) m-a făcut să fiu tristă fără să fiu tristă, să văd primăvara în nori grei şi în noroaie, să caut aşternuturi închise la culoare şi să mă ascund de toată lumea în ele. Să nu mă găsească nimeni, dar mai ales să nu mă găsească ea. Mama. Pentru că n-aş mai fi avut ce să îi spun. Începe frumos, simplu, cu o scrisoare. Mama, o femeie bătrână, îi scrie fiicei, aflată la mii de kilometri distanţă. Îi scrie despre aleea din spatele casei, de parcă ar fi încă acolo şi s-ar juca cu prietenii ei. Începe să scrie atunci când ştie că nu mai poate decât să scrie. În ziua în care află că va muri de cancer se întoarce către oamenii care i-au mai rămas. Cartea este o lungă scrisoare, în care mama parcă știe că scrisul e singura formă prin care se mai poate elibera. Mama caută eliberarea de fiică, chemând-o şi respingând-o, iubind-o şi acuzând-o.”
M-a fascinat mult povestea idilei dintre Mircea Eliade și Maitreyi, am citit de mai multe ori romanul autorului roman, am citit și versiunea scrisă patruzeci de ani mai târziu de Maitreyi. O reamintire nu strică însă niciodată, așa că am citit cu interes articolul lui Stelian Tănase de pe blogul său pe acest subiect: ”Povestea a iscat multe controverse și a alimentat o legendă. Pe scurt, cred că povestea de dragoste dintre Mircea Eliade și Maitreyi e o pură ficțiune, o născocire a autorului. Interesul lui Eliade era să scrie – în 1933 întors la București – o poveste bună, cu toate ingredientelele și după toate regulile prozei. S-a folosit de un material – amintiri/atmosferă/ situații/ pe care il avea la indemină din India. Intîi de toate de exotism, de altă civilizatie, altă religie etc. Nu a contat adevărul poveștii, pentru că nu voia să scrie o carte de amintiri. Aceasta s-ar fi supus altor reguli, cea a adevărului, și nu ar fi putut fi publicată din cauza cerinței unei minime discreții absolut obligatorie. Discuția, dacă Eliade a mințit sau nu în romanul lui Maytreyi, este o falsă discuție.”
Foarte interesantă cartea (despre care nu știam nimic) semnalată de Ion-Valentin Ceaușescu pe SemneBune.ro despre receptarea lui Dostoievski în conștiința literară românească, semnată de Dinu Pillat, apărută în 2015 la Editura Humanitas: ”În timpul vieții autorului nici un român nu l-a citit, sau măcar nu există nici o referire la acest lucru. Nici în anii de după nu există un mare interes pentru opera sa, de abia după 1920 începe cu adevărat, după cum mărturisește autorul, o receptare adecvată, care înseamnă: traduceri, studii, articole, discuții. I.L. Caragiale, chiar dacă nu a notat nicăieri acest lucru, informația parvenind din mărturisirile fiicei acestuia, l-a citit cu mare atenție, în anii de exil, în franceză. De asemenea, Titu Maiorescu ar fi citit, după cum reiese din însemnările lui zilnice, doar romanul despre Raskolnikov (Crimă și pedeapsă, n.m.), dar fără mare interes. M-am bucurat să aflu că Tudor Arghezi a fost primul traducător al Amintirilor din casa morților, în 1912, dar după o ediție franțuzească, iar Lucian Blaga, urmat de Nichifor Crainic, a fost printre primii care a înțeles cu adevărat rolul religiei, al ortodoxismului, în opera lui Dostoievski. De asemenea, dintre toate studiile despre Dostoievski și opera lui, Dinu Pillat apreciază cel mai mult studiul lui Ion Ianoși: Dostoievski: „tragedia subteranei”, apărut în 1968. Aflăm și ce autori români nu l-au prea avut la suflet pe Dostoievski: Camil Petrescu, Eugen Barbu sau, foarte surprinzător, G. Călinescu. Dar în cazul celui din urmă, lucrurile sunt mult mai nuanțate, după cum veți vedea.”
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Dicționar român-spaniol”, de Alexandru Calciu, Zaira Samharadze
-”Atlasul popoarelor din America”, de Jean Sellier
-”Evanghelia după Pilat”, de Eric-Emmanuel Schmitt
-”Cartea vieții”, de Deborah Harkness
-”Jacques Fatalistul și stăpânul său”, de Denis Diderot
–Fragment în avanpremieră: ”Lupta mea. Cartea a doua: Un bărbat îndrăgostit”, de Karl Ove Knausgard
–Conferință de presă: Cine sunt oaspeții de onoare ai Bookfest 2016
–Fragment în avanpremieră: ”Darul lui Serafim”, de Simona Antonescu
