Alina Purcaru de la Bookaholic publica un interviu cu criticul Simona Sora, care recent a publicat romanul ‘Hotel Universal’: ‘AP: Cum a ajuns să te preocupe istoria hanului Teodoraki într-o asemenea măsură încît să construieşti o carte pornind de la el? SS: Am locuit în Hotelul Universal din Gabroveni exact cinci ani, între octombrie 1991 şi octombrie 1996. Aş fi putut să stau în orice alt loc, aveam rude în Bucureşti, aveam prieteni, pentru o perioadă am închiriat o cameră undeva prin Cărămidarii de Jos, dar m-am întors. Numai în Universal mă simţeam „la mine“, liberă de tot felul de constrîngeri şi complezenţe. Cred că am priceput de ce mă simţeam acolo acasă doar scriind această carte, scobind în tot felul de hîrţoage după istoria locului şi dînd de bizarerii, amănunte insolite, dar şi asemănări puţin probabile cu alte hoteluri în care am locuit sau aş fi dorit să locuiesc.’
Iulia Popovici scrie in ‘Observator Cultural’ despre cartea lui Sorin-Liviu Bîtfoi ‘Așa s-a născut omul nou. În România anilor ’50’: ‘…cartea lui Dorin Bîtfoi e impresionantă. Dar, în exact aceeași măsură, ea e și mărturia absolută a complexului ce stă la temelia anticomunismului doctrinar românesc: complexul originilor umile ale României de azi. Căci naratorul din Așa s-a născut omul nou, cel a cărui poveste e spusă sub nume diferite, nu e vocea (o scurtă pomenire într-o jumătate de pagină) lui Ion Bîtfoi, cel care-și părăsește satul natal și tatăl, un țăran nici prea-prea, nici foarte-foarte, ca să-și facă o viață la oraș. E întotdeauna vocea acelei bucăți din România interbelică, nobili, intelectuali, mari și mici burghezi, peste care a trecut de-a valma tăvălugul istoriei și care, victime indiscutabile, poartă acum povara de a fi ipostaziați în părinții spirituali ai unor generații ce-și repudiază adevăratele origini.’
Laszlo Alexandru il evoca intr-un sir de articole de pe blogul sau pe Mircea Zaciu. Iata evocata o intalnire intre autor si Zaciu care facea parte din comisia de doctorat: ‘Ajuns la faţa locului, totul a eşuat în improvizaţie. Am sunat, mi-a deschis, ne-am salutat. Am schimbat două vorbe. I-am încredinţat lucrarea. Mi-a mulţumit. L-am întrebat cînd să vin pentru a-i prelua referatul. Mi-a zis că nu-i nevoie, i-l va transmite direct profesorului Petrescu. Nu prea ştiam ce să mai spun. A văzut că mi s-au terminat replicile. A dat scurt din cap un fel de “la revedere”. Şi atunci i-am întins plasa. M-a privit bănuitor: “ce-i acolo?”. Eu, ca neghiobul: “o sticlă de ţuică”. A izbucnit într-un rîs cristalin. “Ce faci? Umbli cu plocoane?”. Eu, de colo: “aşa se obişnuieşte”. A scuturat din cap rîzînd: “nu, la mine nu se obişnuieşte”. Eu, ca nătîngul: “totuşi…”. El, redevenind serios, cu hotărîre: “nu, ia-ţi ploconul, eu nu accept nimic”. M-a salutat bine dispus şi mi-a închis uşa în nas. Pentru un om care tocmai fusese refuzat, am plecat de-acolo cu multă voioşie. Mircea Zaciu crescuse fulgerător în ochii mei.’
Am citit doua cronici ale lui Rontziki de la Evantaiul Memoriei in aceasta saptamana. Prima este cea la ‘Tropicul Cancerului‘ al lui Henry Miller: ‘A fost nevoie de vreo 60-70 de pagini să mă adaptez la stilul lui Miller. M-a prins de la început, dar, după ce întrerupeam lectura, atunci când reîncepeam să citesc, parcă reintram direct în mijlocul unui lac adânc înainte să fi apucat să mă obişnuiesc cu temperatura apei. Puţin câte puţin, mintea mi s-a deprins să se aşeze comod şi să se deschidă gata pentru o nouă decolare în lumea lui Miller, pentru că exact asta era senzaţia când deschideam cartea şi nu ştiam dacă o să urmeze o aterizare liniştită într-o cafenea din Paris, una mai dezlănţuită într-un bordel sau voi pluti printre năluci.’ Despre ‘Jacob se hotaraste sa iubeasca a lui Catalin Dorian Florescu, Rontziki scrie: ‘…nu pot spune că romanul m-a dezamăgit, pentru că m-a prins şi mi-a menţinut trează curiozitatea. Chiar dacă au fost şi episoade care mi s-au părut în plus, iar ideea repetiţiilor de destin, a legăturilor între destinele aceluiaşi arbore genealogic, pe care am întâlnit-o şi în Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, nu m-a convins, povestea curge lejer, se citeşte repede şi nu mi-a părut rău că am citit-o.’
Pe blogul editurii Vremea gasim o prezentare a volumului ‘Melancolie‘ al lui Gottfried Benn: ‘Desi azi se bucura de aprecierea cititorilor si a criticilor, Gottfried Benn a cunoscut izolarea in perioada ascensiunii nazismului, dar si dupa caderea lui Hitler, fiind invinovatit de simpatii national-socialiste. Fiind un reprezentant al Expresionismului, un curent artistic blamat de nazisti, Gottfried Benn a fost exclus multi ani din cercurile literare oficiale, urmand sa-si continue activitatile creatoare in linistea unei autoizolari ca forma de protest. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial a facut parte din galeria celor ce au format o lume artistica paralela, departe de canoanele unei estetici artificiale, prin care se ridica in slavi puritatea rasiala. In ciuda unor critici aduse lui Hitler si viziunii sale politice, multi nu au putut uita naivitatea lui Benn, care, inainte ca Hitler sa-si dezvaluie adevaratele planuri legate de genocid si antisemitism, a crezut in promisiunea legata de o societatea mai buna, unde arta devine scopul nobil al conducatorilor. Cand si-a dat seama de intentiile sinistre ale nazistilor, a fost prea tarziu pentru Gottfried Benn. Deja se trezise in mijlocul unei lumi pe care nu o mai putea intelege si accepta, o lume des criticata in scrisorile si eseurile sale. Azi, cititorii decid unde se termina “greselile tineretii” si unde incepe luciditatea unor versuri apasator de expresive. Cei care au pentru prima oara in fata o colectie de poezii si reflectii apartinandu-i lui Benn, vor descoperi niste versuri adanci si niste imagini pline de contraste. Nuantele puternice ale culorilor luminoase dor pe fundalul culorilor intunecate.’
(Dan)
Micawber scrie despre romanul „Strada” de Adrian Chivu (atenţie, nu are semne de punctuatie nici romanul, nici prezentarea sa), despre care a scris si Jules pe Filme-carti.ro: „Nu ţi-e dat prea des sa dai ca cititor peste un roman precum Strada de Adrian Chivu (Polirom 2012) în care singurele semne de punctuaţie să fie câteva semne de întrebare şi puncte la sfârşit de capitol iar sintaxa e caracterizată printr-o puternică prezenţă a polisindetonului cu conjuncţia şi aşa că e greu să rezişti unei tentaţii mimetice şi să-ţi scrii postarea despre carte cam în acelaşi fel”.
„O suta de ani de zile la Portile Orientului” a lui Ioan Grosan este cartea despre care scrie Calauza pe blogul sau, Singur pe banca: „Din păcate romanul suferă tare la capitolul coeziune, acțiunea, câtă e ea, de multe ori șchiopătează, nu doar că plătește tribut aspectului foiletonistic, dar e evident că narațiunea e doar un pretext pentru a introduce o glumă sau alta. În loc să fie creativă, cartea se mulțumește uneori a fi o parodie a unui roman istoric (sadovenian). Ca atare, textul devine inegal, dezlânat și, deși rămâne simpatic, pe alocuri plictisitor. Și totuși, deși trebuie să-i mai dau cărții o bilă neagră și pentru finalul abrupt, care vine pe nepusă masă exact când acțiunea părea să se mai fi înviorat un pic, nu pot să nu o recomand oricărui cititor dispus la un plăcut și vesel travaliu de lectură.”
(Jovi)
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-„Tărâmul morţii. Europa între Hitler şi Stalin”, de Timothy Snyder (II)
-„Zilele regelui”, de Filip Florian
-„I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii. Despre eul din scrisori”, de Dan C. Mihăilescu
-„Monstrul din prag”, de H.P. Lovecraft
